Tiberiu AVRAM

Acum câteva zile, ziarul nostru publica un articol despre faptul că părinţii unei fetiţe de la o şcoală din Suceava au depus plângere la poliţie, după ce copila lor a fost tăvălită şi târâtă prin zăpadă, în curtea unităţii de învăţământ, de nişte colegi. Doi amici care au copiii la acea şcoală erau extrem de iritaţi după apariţia articolului. „Ce mare scofală?”, îmi spuneau ei. A nins, a venit zăpada, iar colegii i-au făcut „botezul”. Jocurile copilăriei, îmi explicau părinţii respectivi. Ţinem minte toţi perioada copilăriei, când bulgăream fetele (în special) sau mai le frecam cu puţină zăpadă pe faţă. Dar eu mai ţin minte că totul avea o limită. Când copilul spunea că nu mai vrea, când copilul striga să fie lăsat în pace, atunci „botezul” înceta. În cazul de care vorbeam la început, fetiţa a spus în mai multe rânduri că nu vrea să fie bulgărită, frecată cu zăpadă pe faţă sau târâtă prin omăt. Colegilor nu le-a păsat de ceea ce voia ea. Ce mare scofală? Ce dacă nu vrea? E democraţie, nu hotărăşte fetiţa, hotărăsc cei mai mulţi…

Nu aş fi revenit asupra acestui caz dacă nu mi-ar fi atras atenţia o ştire publicată miercuri de ziarul nostru. Un copil de 9 ani de la clubul de hochei CSM Suceava a fost bătut de colegii mai mari, după ce refuzase să primească „botezul”. În acest caz, după cum a explicat antrenorul echipei, Constantin Curelar, „botezul” consta în lovituri uşoare cu crosa sau cu şlapii la fund. Tot antrenorul a explicat că băiatul respectiv, având o personalitate mai puternică, a refuzat „botezul”, motiv pentru care s-a ajuns la respectivul incident. Respectivul „incident”, după cum l-a numit antrenorul Constantin Curelar, înseamnă pumni încasaţi şi picioare primite de băiatul de 9 ani de la colegii mai mari. Iar substituentul „botezului”, adică întreaga bătaie primită, a fost filmată de un coleg cu telefonul mobil, astfel încât ies din discuţie eventualele fabulaţii ale copilului. Iar la toată această poveste, repet, filmată, antrenorul are o replică demnă de un adevărat pedagog: „Părinţii nu au fost acolo ca să ştie ce s-a întâmplat, trebuie ţinut cont şi de faptul că băiatul nu are nici o zgârietură”. Nu contează că a fost bătut, nu contează că a fost umilit, important este că părinţii nu au fost acolo şi copilul nu are nici o zgârietură.

Acum, întreb şi eu, vi se pare normal? Dacă aţi avea un băiat, l-aţi lăsa să facă hochei la CSM? Că „botezurile” erau, pe vremea lui Ceauşescu, o practică des întâlnită în multe sporturi, este adevărat. Şi tot adevărat este că în foarte multe sporturi s-a renunţat la această practică primitivă. Dar s-a renunţat acolo unde antrenorul este interesat ca elevii lui să vină relaxaţi la antrenamente, să nu fie terorizaţi de cei mai mari, să se poată concentra pentru a face performanţă.

Dincolo de sport, până la urmă este vorba despre o chestiune de educaţie şi bun-simţ. Copiii sunt învăţaţi de mici să se impună prin forţa pumnului, în special în faţa celui mai mic sau mai slab. Cuvinte ca „respect” sau „colegialitate” nu există în vocabularul lor. Antrenorului i se pare normal că dacă cel mai mic refuză „botezul”, atunci poate fi bătut cu pumnii şi picioarele. Dar cu condiţia să nu fie părinţii de faţă şi să nu rămână cu zgârieturi.

Cu o astfel de „educaţie” făcută de antrenori, cu astfel de apucături deprinse de copii, viitorul sportului şi al societăţii noastre, în general, este asigurat.