Ion CRISTOIU

Despre campania de presă în cazul Orban s-au spus şi s-au scris multe lucruri. Cele mai multe comentarii au vorbit de o diversiune. Scopurile acestei diversiuni, una dintre cele mai serioase de după decembrie 1989, sunt clare. S-a dorit o presiune mediatică ieşită din comun pentru a-l sili pe ministrul Transporturilor să demisioneze sau pe Călin Popescu Tăriceanu să-i ceară demisia.

La 18 ani de la Revoluţie, o astfel de diversiune a fost posibilă,  desigur, pentru că presa noastră, aflată în stăpânirea mogulilor, nu se dă în lături de la a participa la orice mârşăvie.

Nu e mai puţin adevărat însă că diversiunea ar fi fost imposibilă dacă mulţi jurnalişti de azi n-ar fi atinşi de ceea ce am putea denumi sindromul Marat.

E cunoscut cazul lui Jean Paul Marat, cel care, în timpul Revoluţiei franceze de la 1789, făcuse dintr-un ziar Amicul Poporului un tribunal care trimitea oameni direct la ghilotină.

Transformarea scrisului în denunţ public îşi avea explicaţia în complexele lui Marat.

Jules Michelet, istoricul Revoluţiei franceze, scria la un moment dat:

„Ăsta-i Marat, acest lucru galben, verde la îmbrăcăminte, aceşti ochi gri galbeni şi bulbucaţi. Aparţine mai degrabă genului batracian, desigur decât speciei umane. Din ce mlaştină ne-a venit această creatură şocantă?”

Hidos, complexat, Marat n-avea succes la muieri. De altfel, şi-a găsit sfârşitul tot din cauza acestui complex. Charlotte Corday, cea care-l va înjunghia în baie, a reuşit să pătrundă până la el dându-se drept o admiratoare. În plus, suferea că nu era primit în înalta societate. Din aceste complexe sufleteşti s-a născut ura din pamfletele sale publicate în Amicul Poporului. Texte scrise sub semnul unor reguli ce au impus, de a lungul timpului, un stil:

Să nu faci teorii abstracte, greu de înţeles pentru cititori, să scrii simplu şi dogmatic, fără nuanţe; să scrii fanatic, incendiar; să afirmi fără să demonstrezi; să scrii despre scandaluri, persoane sus-puse, şi, mai ales, despre oameni şi evenimente cunoscute cititorului.

Uşor de recunoscut aici stilul presei bolşevice. Dar şi stilul folosit cu brio de mulţi jurnalişti din România de azi, cunoscuţi şi sub porecla de jurnalişti – procurori.

Dincolo de scrisul său fără nuanţe, fără înţelegerea  omenescului, Marat ascundea o uriaşă, înspăimântătoare nevoie de putere. Dacă ar fi fost Stalin ar fi trimis milioane de oameni în lagăr sau în faţa plutonului de execuţie.

Fiind doar jurnalist, s-a resemnat cu folosirea scrisului drept  tribună de denunţ public, de rechizitoriu dement, de sentinţă fără drept de apel.

Pamfletele sale, vizând persoane anume, le trimiteau pe acestea direct la ghilotină sau eventual la lanterne, felinarul transformat în spânzurătoare de mulţimea beată de sânge.

Marat ştia asta.

Pretindea că o face în numele Revoluţiei.

Aiurea!

O făcea pentru a-şi satisface crunta nevoie de a fi dictator.

Nu putem vorbi,  oare, de o nevoie identică şi în cazul jurnaliştilor noştri care suferă de Sindromul Marat?!

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Sindromul Marat.

Comentarii