Majoritatea românilor cred că România este singura ţară de oameni nefericiţi, nemulţumiţi de viaţa lor sau de destinul lor. Dovada? Românii emigrează în bloc. Opinia publică nutreşte cumva convingerea că, în timp ce Infernul este în România, Raiul este în toate celelalte ţări de emigraţie.

Însă Infernul şi Raiul pot fi chestii extrem de subiective, pentru că definite de locuitori prin comparaţie cu una sau alta dintre ţările de imigraţie.

De exemplu, mulţi români spun: O, Franţa…Mmmm, numai Franţa, atribuind prin comparaţie cu Franţa, la modul maniheist, toate defectele posibile, chiar şi pe cele nemeritate, numai României. Dar să vedem ce spune despre Franţa şi despre fericirea absolută franceză un mare… francez, Jean-Didier Vincent, profesor universitar în neurobiologie la Universitatea Paris- XI: „Diagnosticul meu este acela că Franţa este într-o stare maniaco-depresivă care afectează toate păturile societăţii, cu faze de excitaţie extremă şi faze de dezgust pentru muncă, de neputinţă de a trăi, cu un sentiment mai mult sau mai puţin generalizat de vinovăţie, care o face să caute ţapi ispăşitori. Ea funcţionează prost pentru că nu mai are chef. Cei foarte bogaţi sunt acaparaţi de stimuli, de solicitări, care sfârşesc prin a-i desensibiliza. Procesul se petrece identic şi pentru cei foarte săraci, desensibilizaţi din cauză că nu au ce să mănânce. Societatea noastră nu este virtuoasă. Ea predică o fericire falsă, iluzie pură: ajunge să-ţi satisfaci lipsurile, nevoile, pentru ca totul să fie ok. Dar cum lipsurile sunt fără sfârşit, suntem din ce în ce mai frustraţi, din ce în ce mai trişti şi sfârşim prin depresie. Atunci, guvernanţii noştri, intoxicaţi prin publicitate, sondaje, în loc să încerce să schimbe societatea, lansează o campanie naţională: „Dacă sunteţi deprimat, mergeţi la doctor!” De parcă ar fi vorba de sexualitate, unde vi se spune „faceţi dragoste de trei ori pe săptămână” iar dacă nu puteţi medicul poate să vă ajute. Pe scurt, vi se dă un medicament în loc de refacerea relaţiilor care aprind dorinţa…În mod similar, motorul principal al creierului nostru, elanul său vital, pentru a suporta relaţia cu lumea, este dorinţa, dorinţa de a acţiona. Aceste dorinţe de a acţiona produc  apoi actele noastre, nu invers[…] Pentru ca societatea noastră să fie mai fericită ar trebui ca fiecare individ să dorească acest lucru cu adevărat. Respectul faţă de alţii trebuie să vină din noi. Medicul nu poate acţiona singur. Să ne cultivăm cu răbdare afectele, iar acţiunile nu vor întârzia. Faceţi serbări de cartier, vorbiţi cu vecinii, evitaţi să vă enervaţi. O bună politică de sănătate psihică a unui popor începe cu restaurarea unui mediu în care omul se simte anturat, în care individul este încurajat şi îşi poate dezvolta personalitatea încă de la vârste fragede…” (Sciences et avenir, février 2008, p.62)

Aşadar, nici Franţa nu e Raiul pe pământ. Păcat, deşi era de aşteptat. Dar să vedem, de exemplu, ce se petrece cu Anglia. Aici, instinctul democratic a triumfat abia după cincizeci de ani de război civil sângeros. În Italia, în schimb, ca şi în România, corupţia de stat este o problemă ce trenează de decenii, încă de la formarea sa în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, deşi Italia este membră a UE de cincizeci de ani. „În cazul Italiei, al României, dar şi al Portugaliei, şi, până într-un anumit punct, al Spaniei, statul nu a debutat niciodată ca unificator, pentru că n-a reuşit niciodată să devină cu adevărat un totem naţional, să selecteze o singură şi numai o singură tradiţie culturală” observă şi Traian Ungureanu în eseul „Ca la noi la nimenea (sau istoria României prin străini, pentru copii)”, în Idei în Dialog, no.2 (41)- februarie 2008. Este adevărat că Franţa şi Germania au reuşit performanţa de a avea un stat unificator, dar acest lucru se datorează şi preţului (imens!) plătit: ele sunt culturi foarte înregimentate, convertite laic şi birocratic pe scară largă şi în proporţii uriaşe. Acestea au mers pe o formulă bazată pe un „stat îndeajuns de puternic şi coerent pentru a se impune. Astfel, statul a putut invoca şi impune o cultură oficială îndelung rafinată şi clarificată de exerciţiul intens al limbii scrise şi de canonul literar clasic”.

La români, sentimentul autonegării şi nesiguranţa identitară, vin din „lipsa de consistenţă statală şi dezordinea culturală ale României şi  nu sunt cazuri izolate şi nici realităţi inexplicabile. Misterul aparent al indisciplinei, stagnării şi dedublării de stat româneşti sunt reflexe binecunoscute în experienţa istorică europeană…Excepţionalismul românesc este dar o iluzie convenabilă.”, conchide T.U., căci e rezultatul istoriei statale problematice, lipsită de continuitate şi succes.

Aşadar nu suntem (doar noi) nişte handicapaţi ai istoriei, cum se vehiculează de către mulţi, ca pentru a idiotiza şi demoraliza şi mai mult populaţia românească. Ceea ce ni se întâmplă astăzi (vai!) este numai consecinţa faptului că singura revoluţie care a reuşit în România a fost procesul revoluţionar bolşevic dintre anii 1945 şi 1989, în timp ce în decembrie 1989 a avut loc un simplu act formal, căci românii nu sunt amatori de mişcări radicale. În 89, aşadar, s-au amestecat şi redistribuit aceleaşi cărţi. „Obsesia românească a autodenigrării e un reflex de autoizolare”, însă nu e numai a românilor. Nietzsche a denigrat şi el germanitatea proprie, Marx sau Otto Weininger s-au lepădat de iudaitate, Ortega y Gasset s-a dezis de hispanismul lipsit de demnitate. În „Sentimentul românesc al isteriei”, Mircea Cărtărescu observă că „ceea ce ne distinge azi  ca români în lume este tensiunea continuă la nivelul vieţii cotidiene. Conflictul generalizat al fiecăruia cu fiecare”, care devine sadism combinat cu mitocănie. Societăţile postcomuniste, şi cea românească aşişderea, observă Paul Cernat, se caracterizează prin „imperativul modernizării şi al dezvoltării industriale accelerate care au drept efect o etatizare şi o resurecţie a mentalităţilor premoderne, tribale sau feudale”. Aşa se face că avem o cultură de Ev Mediu, adesea extrem de rafinată în spaţiile rezervate (vezi biblioteca privată sau conversaţiile cu prieteni privaţi), vizavi de involuţia mai ales în spaţiul public a populaţiei, care a fost supusă spălării creierului şi lipsei de informaţie şi îşi pierde, încet şi sigur, valorile tradiţionale.

Se vede treaba că nu suntem unici nici măcar în contemplarea şi alimentarea propriei auto-sabotări a fiinţei naţionale. E un motiv de bucurie. Aşadar, nu ne stingem. Ba, mai mult, Dan C. Mihăilescu ne îndeamnă, pe urmele lui Cioran, să medităm şi la „schimbarea la suflet a României”. Chestie posibilă, căci au reuşit-o neamuri mult mai triste, sadice şi maniaco-depresive decât cel românesc…

Angela  FURTUNĂ
angela.furtuna@gmail.com
http://laurencejth.over-blog.net/

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Infernul şi Raiul.

Comentarii