Mircea Radu IACOBAN

Săptămâna trecută, Digi 24 a transmis un film românesc turnat în 1975 și considerat printre succesele cinematografiei naționale: „Actorul și sălbaticii”. Și chiar este, dacă luăm în considerare întâi de toate prestația actoricească de mare excepție a mult regretatului și unanim prețuitului Toma Caragiu, după care s-ar cuveni remarcat profesionalismul scriitorului Titus Popovici, probabil cel mai înzestrat și capabil de reală performanță scenarist din scurta istorie a filmului românesc. Numai că-i mai bine câteodată să reziști tentației de a revedea lungmetraje realizate în „epoca de aur” și să le lași în respectuoasa lor adormire ocrotită (când este cazul) de aura succesului de odinioară. Nu fiindcă „Actorul și sălbaticii” ar fi cumva o peliculă ratată, ci dimpotrivă, fiindcă îți dai seama cu adâncă tristețe ce formidabil film s-ar fi născut în studiourile de la Buftea dacă scenaristul ar fi avut parte barem de o brumă a libertății de creație, cât de cât pe măsura curajului abordării pieptișe a unui subiect atât de dificil și de actual până și-n zilele noastre.

Am mai scris în această rubrică despre Titus Popovici: inteligent, cult, poliglot, mi-a fost și i-am fost prieten – poate nu destul de subiectiv încât să-i fi dat totală crezare când ne spunea „nu vreau să aplaud în ritm, sunt un rezistent”, când ne citea, încuind ușa și trăgând perdelele din casa pădurarului de la Caraorman, schițe satirice violente la adresa „eroului între eroi”, ori când izbutea să introducă replici cu tâlc de-a dreptul explozive în dialogurile personajelor sale (Horea, într-un film turnat în 1984, în plin și deșănțat cult al personalității: „Nu-mi pomeni prea des numele, că se ieftenește!”), toate la un loc și multe altele, chiar în absența aplauzelor însuflețit ritmate, izbutind cu greu să șteargă amintirile din anii ’50-’60, când romanul „Setea” celebra „intrarea revoluționară  a satului românesc în istorie”.

După cum mi-a spus, tema filmului „Actorul și sălbaticii”, extrem de ofertantă scriitoricește, a propus-o el însuși, nu i-a fost sugerată „de sus” ori comandată, cum era moda pe atunci – ceea ce presupunea, mai ales când se pornea de la imaginea unor personaje autentice mult prețuite de români (actorul Constantin Tănase, cântăreața Maria Tănase, de el lansată) și respectarea unor date esențiale istoricește atestate, dincolo de care imaginația scenaristului avea libertatea să zburde în toată voia. Când l-am adus pe Creangă pe marele ecran mi-am putut îngădui să-l înfățișez giugiulind-o pe Tinca, dar nicidecum să-i imaginez sfârșitul „en fanfare” în saloanele „Junimii”: „est modus in rebus”. Aici e aici, fiindcă tristul final al vieții curajosului cupletist Tănase nu l-au determinat nici nemții hitleriști, nici legionarii români, precum se sugerează în film, ci ocupanții ruși, care, chiar dacă nu l-au suprimat fizic, cum circulă legenda, l-au ucis indirect, cu nu mai puțină vinovăție. Sigur că în vremea lui Ceaușescu, când relațiile cu rușii deveniseră tot mai reci și mai incomode pentru „indisciplinata” Românie, nu prea era cu putință să aduci pe ecran un personaj cu brațele pline de ceasuri și cu o pendulă agățată pe piept, care fredona spre hazul și deliciul publicului „Am început cu der, die, das / Și-am terminat cu davai ceas / De la Nistru pân-la Don / Davai ceas, davai palton, / Davai ceas, davai soție / Harașo tovărășie!” Probabil că nici azi n-ar fi chiar lesne, madam Zaharova abia așteaptă să protesteze și să amenințe, dar atunci era chiar imposibil.

Scenaristul are libertatea de a imagina ce crede de cuviință pe marginea unui destin real, dacă schimbă fie și doar transparent numele personajului, însă nu să deturneze sensul culpei adevărate din pricini care țin de politica momentului. Dacă nu poți spune adevărul adevărat, atunci mai bine-i să urmezi îndemnul lui Grigore Vieru: „Taci atunce, tot în limba ta.” Lui Tănase, nu de la „der, die, das” i s-a tras, ci de la „davai ceas!” Greu de crezut că vreodată vom mai avea un actor de talia lui Caragiu capabil să reușească un Tănase atât de viu, adevărat și convingător, numai că tema se consideră „bifată”, iar o tentativă cinematografică similară cu intenții reparatorii ar fi urmată de comparații din plecare inhibante: s-a instituit un „dixit!” prea puternic pentru a mai putea fi dezrădăcinat.

Până pe la jumătate, filmul „curge” impecabil, este seducător și atractiv. După care, odată cu abdicarea (explicabilă, dar nu scuzabilă) de la realitatea atestată istoricește, totul decade într-o însăilare de aventuri polițienești neconvingător și grăbit conduse, cu un blajin „polițist bun” tip Colombo (Mircea Diaconu – mai puțin lodenul pricăjit) care trage cu pistolul nu știu de pe unde în inamicul din stal, ucigându-l „pe șest”, fără ca spectatorii din jur să-și dea seama până la sfârșitul reprezentației că au un mort în scaunul de alături! Odată cu apropierea finalului, un subiect de reală altitudine este coborât într-o poveste naivă în care Tănase, „in articulo mortis”, își ține cu brio discursul final. Mare fals, mare păcat!