Mircea Radu IACOBAN

La vederea unui car cu boi, George Lesnea exclama „Trec stemele Moldovei, trăgând în juguri țara” (poate cea mai spectaculoasă imagine din întreaga creație a poetului ieșean). Ce-ar spune și scrie acum, când în împrejurimile mănăstirii Neamț ar putea întâlni slobozi, în margine de pădure, chiar adevărații „bouri” din steme? N-or fi ei urmașii direcți ai zimbrilor din cronici (au fost aduși cândva din pădurile Poloniei), dar reașezați în taina codrilor moldavi, unde ultimul bison bonasus a fost vânat în 1762, se constituie într-un remarcabil gest prin care silvicultorii își arată prețuirea nu numai pentru fala faunei Carpaților, ci și față de istoria Moldovei, cea purtătoare-n steme a sugestiei forței și dârzeniei întruchipate de conturul capului de bour.

Cei peste 300 de km pătrați de codru ai Ariei protejate Vânători Neamț, ocrotitoare (nu numai) de zimbri aflați în deplină libertate, este gospodărită de inginerul silvic Sebastian Cătănoiu, directorul parcului. Ore-n șir îți poate vorbi cu căldură, calm și  așezat despre viețuitoarele cărora le poartă de grijă, despre pădure și ocrotirea ei, teme cărora le-a dedicat, cu priceperea profesiei și cu argumentul experienței proprii, manuale, broșuri, pliante. Surpriza surprizelor o aduce cartea „A treisprezecea oră”, apărută anul trecut și dedicată… istoriei războaielor ruse otomane din 1568 până în 1918, adică vreme de trei veacuri și jumătate! De unde și până unde? Pare simplu: pasiune pentru istorie – dar înțeleasă nu ca simplu hobby, ci drept cale de acces la învățămintele celui mai înțelept tâlcuitor al mersului lumii – istoria. Evident, dacă-i scrisă fără „ira et studio”.

Cartea lui Sebastian Cătănoiu, apărută la Editura „Papirus media”, nu-i deloc o harnică cercetare de tip amatoristic, de privit și tratat cu îngăduință; dimpotrivă: ar putea-o invidia istoricul „de meserie” pentru echilibrul tratării, bogăția informației, respectul arătat documentului și, mai ales, pentru propunerea „cheii” dubitative  „ce-ar fi dacă?” Ce s-ar fi întâmplat, adică, dacă în loc de victorie s-ar fi petrecut înfrângerea (sau invers), cum ar fi arătat harta Europei dacă, să zicem, rușii n-ar fi fost înfrânți la Stănilești în 1711 ori România n-ar fi intrat în război în 1916? Astfel de predicții… retroactive par riscante și gratuite, câtă vreme în veci n-au cum primi confirmarea faptei, însă pot fi utile pentru a demonstra cât de-n bătaia vântului s-a aflat adeseori evenimentul istoric, la discreția unei trădări, unei inspirații strategice de moment, unui act de eroism, unor lașități.

„Dacă nasul Cleopatrei ar fi fost mai scurt, toată fața lumii ar fi fost schimbată” – spunea Blaise Pascal. Poate da, poate nu, niciodată nu vom afla. Dar de n-ar fi  trădat, la Stănilești, spătarul Toma Cantacuzino (poate cu știrea lui Brâncoveanu) și  învingea Petru, cu aliatul său Cantemir, este de crezut că noi, românii, am fi ajuns republică unională. O susține și Neagu Djuvara: „dacă rușii ar fi ieșit învingători la Stănilești pe Prut, atunci Moldova toată ar fi avut cu timpul soarta Ucrainei, a Georgiei sau a Basarabiei, prefăcute în simple provincii sau gubernii ale imperiului rus.”

Exercițiul de imaginație „ce-ar fi dacă?” poate sugera conduite în împrejurări similare, avertizează asupra nestatorniciei alianțelor și invită la tristă resemnare: așa a fost să fie, ne-am aflat sub vremi. De altfel, personajul principal al acestei cărți despre războaiele ruso-turce nu-i nici turcul, nici rusul, ci… românul: toți cei din jur au căutat să smulgă câte o ciozvârtă din teritoriile românești, mai toate evoluțiile de pe fronturile Europei rezonând brutal și imediat la Carpați și Dunăre. Procedeele tehnice actuale îngăduie marcarea în culori diferite a zonelor trecute dintr-o stăpânire în alta, prefirându-le în dinamica cronologiei: ar rezulta un adevărat vălmășag caleidoscopic în eternă fulgurație, către bietele țări românești întinzându-se mereu, hulpav și posesiv, gheare din toate zările. Mai rău nu se putea decât să fim așezați între cele trei mari imperii: ba veneau austriecii „să ne elibereze” (și ne ocupau), ba veneau rușii  (tot să ne „elibereze”, și tot ne ocupau…), la un moment dat Moldova aflându-se în cea mai nenorocită situație cu  putință: la sfârșitul veacului XVIII era închinată turcilor, cârmuită de greci și ocupată de ruși! Și iată că nu ne-am pierdut limba, nici ființa națională, am rezistat până și după „a treisprezecea oră”.

După cum fără emfază și efluvii patriotarde demonstrează istoria recitită de Cătănoiu, avem toate temeiurile să ne simțim ceva mai liniștiți acasă aici și acum, în acest lung răgaz de pace în care un nou „ce-ar fi dacă?” nu poate duce gândul decât dincolo de granițele catastrofei. Apar, din fila cărții, sumedenie de personaje ce le ignoram, unele pitorești și cu faimă, altele abia cunoscute, toate cu-n rol, mare sau mărunt, în clipa ce le-a aparținut din minutul istoriei, se derulează întâmplări semnificative de care abia acum aflăm, transpar mobiluri ocultate și răzbat strigătele înăbușite ale generațiilor de români marcate decisiv de războaiele altora. O carte care se citește cu mult folos.