Mircea Radu IACOBAN

În urmă cu un secol, gazeta „Clopotul” a adresat politicienilor o întrebare pe cât de simplă, pe atât de... chisnovată: „De ce nu merge?” Considerând că o astfel de chestionare n-ar fi lipsită de interes nici astăzi, am pus aceeași întrebare, inițiind în anii trecuți o anchetă la care revista „Cronica veche” a primit numeroase răspunsuri. Deși în invitație n-am făcut nici o precizare cu privire la ce... nu merge, fiecare a considerat întrebarea legitimă – ceea ce ar putea să îngrijoreze: nu cumva, într-adevăr... chiar nimic nu merge? Nu cumva întreg mecanismul statal se află în blocaj, pretutindeni existând ceva care-i afectează funcționarea normală? Atât răspunsurile la anchetă, cât și comentariile de pe blog atestă că demersul publicistic a fost receptat corect: nu-i vorba de o investigație așezată sub semnul prea puțin angajantului „este loc pentru mai bine”, ci despre o evidentă „sfântă mare nemulțumire” față de mentalități și realități politico-sociale perene, care continuă să afecteze grav sănătatea sistemului, ținând în loc (ba chiar și împingând înapoi) dezvoltarea firească a unui stat situat nemeritat în coada clasamentelor europene. Să vedem, mai întâi, care erau răspunsurile la ancheta din 1923. Opinia unui respondent: „Nu merge fiindcă în locul legalității domnește bunul plac, în locul concepției economice – gheșeftul, iar adevăratele nevoi ale țării nu-și află expresia nici în legi, necum în administrație.” Alt răspuns: „Se spune că orice țară are guvernul pe care-l merită. La noi, putem afirma că această regulă nu se aplică. România are guvernul pe care nu-l merită (...) La noi, aproape fiecare om nu-i la locul lui.” I-auzi! Dacă aceste opinii ar fi fost așezate în paginile unei anchete de azi, mă tem că n-ar fi părut nimănui anacronice! Ce să însemne asta? Că românul este veșnic nemulțumit, că orice s-ar face nu-i de-ajuns, că obișnuiește să cârâie mereu, alarmist și defetist, că, în ultimă instanță, nici nu-i de luat în seamă, câtă vreme invocata „sfântă mare nemulțumire” nu-i virtute, ci-i tară sufletească inhibantă, adevărată frână în calea progresului necesar, dorit și posibil? Aș! Răspunsurile la ancheta „Cronicii vechi” nu numai că denunță abateri de la legile dezvoltării firești într-o democrație autentică, identificând malformații perene, dar nu și genetice, ci încearcă să propună și soluții – din păcate, mai degrabă iluzorii. Câteva extrase și din textele publicate și din cele rămase în afara paginii din rațiuni de spațiu tipografic: „Cum să meargă (...) dacă singurul motor al acțiunilor este egoismul, dacă în 99% din cazuri politica se face pentru îmbogățire, nici un principiu nu funcționează, nici o idee nu solidarizează?” (prof. univ. Const. Călin). „Ei știu cu precizie care-s avantajele faptului că fac parte din fami(g)lia unui partid, că fami(g)lia se înmulțește direct proporțional cu timpul șederii la putere...” (Angela Traian, profesoară). Următorii doi respondenți nu mai sunt printre noi; opiniile lor, însă, par a avea viață veșnică: „Competența trebuie să fie criteriul fundamental al oricărei selecții, promovări, acordări de titluri și distincții; din păcate, criteriul axiologic a fost eludat și înlocuit cu nepotismul, pilele, mita, cumetriile – toate conducând la anti-selecție” (prof. univ. Mihai Pricop); „În mod garantat, n-aș avea spațiul necesar să enumăr (doar) domeniile socio-umane în care mai nimic nu merge!...” (Mircea Dinutz, scriitor). Mai nou, am citit răspunsuri la etern valabila întrebare și-n alte gazete. „De ce nu merge nimic? Pentru că nimeni nu face nimic. Un fel de cerc vicios. Uneori ai impresia că ar fi mai ușor dacă ai vrea să falimentezi statul, decât să obții aprobarea desfășurării unui proiect cu impact pozitiv... (Iulia Marc, Cluj-Napoca). De la Chișinău, opinia lui Petru Bogatu: în Basarabia, nimic nu merge fiindcă „Statul parcă e băgat în carantină ca un bolnav suspectat de coronavirus. Mulți îl compătimesc, dar toți evită să se atingă de el. Regimul Dodon e cel mai stupid ratangiu al ultimului deceniu politic. Guvernarea lui agonizantă devine insuportabilă.”

  Rămâne de adresat o întrebare... chiar întrebării: oare „de ce nu merge?” e făr-de-moarte și românii vor avea temei să răspundă la fel de contondent... oricând? Spre consolare: o certitudine, totuși, avem – exclus să se întrebe cineva vreodată „De ce merge?”.