Mircea Radu IACOBAN

Curând împlinesc (primii, nu-i aşa?) 80 de ani. Nu ştiu cum de s-a întâmplat, probabil n-am fost destul de atent! Lăsând gluma: numărându-mă cândva printre cei mai tineri (director de editură, de Teatru Naţional, în structurile de conducere ale Uniunii Scriitorilor, ale Cinematografiei ş.m.a.), iar acum rămas printre puţinii încă prezenţi în postata literelor, am avut privilegiul să cunosc zeci, sute de personalităţi care nu mai sunt, unele deplin cufundate în uitare, altele judecate inerţial după canoane ce nu li se prea potrivesc – fie excesiv laudativ, fie taman pe dos: de la Moş Toader Hrib la Fidel Castro, de la Zaharia Stancu la Deng Xiaoping – lista-i lungă. Şi consider că-i aproape o datorie să-ncerc rememorări – nu numaidecât cu intenţie reparatorie, cât în spiritul cronicărescului „să să ştie”.

În noiembrie 2010, Ateneul era încolăcit de-o nesfârşită coadă, cum n-am mai văzut, iertată fie-mi comparaţia, decât cândva, la... mausoleul lui Lenin! Mulţimea de oameni simpli veniţi să aducă o floare la catafalcul lui Adrian certifica împământenirea „fenomenului Păunescu”. Cel care a readus în limbajul televiziunilor cuvinte considerate „expirate” şi demonetizate precum „patrie”, „patriotism”, „românism”, „naţiune” şi chiar „naţionalism”, rostite de astă dată mai puţin surdinizat. De altfel, masiva prezenţă sugera şi un protest subînţeles. A-l trece în contul nostalgiilor suspecte este mai mult decât eroare, fiindcă mesajul subiacent pare mai complex şi mai durut: globalizare nu înseamnă deromânizare, ura nu construieşte, conotaţiile politice falsifică scara de valori, „noi suntem români” nu-i înjurătură şi aşa mai departe.

Ne place, nu ne place, trebuie să recunoaştem că Păunescu a fost un luptător, printre puţinii care au avut curajul, într-o lume a laşităţii şi traseismului politic hăbăuc, să-şi păstreze crezul. Rătăcirile lui pot fi explicate: mai întâi, credinţa în „înnoitorul” din 1965, urmată de dezamăgiri în cascadă, apoi necesitatea (foarte greu de înţeles azi) de a semnaliza la stânga pentru a cuteza cel mai mărunt pas spre dreapta – vor mai fi şi alte motivaţii care, desigur, explică dar nu scuză până la capăt. La fel de nescuzabilă este şi ignoranţa noastră faţă de gesturile curajoase, de certă unicitate, ale celui care, în plină înflorire a cultului personalităţii şi a minciunii oficializate, scria „Lumea nu se poate cuceri / Umflând la cifre şi mimând tumulturi” (1979). Ştim doar ce i s-a publicat, ignorăm, prin forţa împrejurărilor, ce s-a cenzurat. Cum ar fi (citisem în manuscris): „V-am spus, concetăţeni analfabeţi / Să luaţi aminte şi să ţineţi minte / Dar nu ştiam că v-aţi născut şi surzi / Şi scoateţi arma când vedeţi cuvinte.”

Cu câteva luni înainte, Păunescu mi-a telefonat spre a-mi cere un articol despre Vieru. A început convorbirea cu fraza „Ştiu că între noi doi există o răceală, dar te rog să...” „Răceala” era veche. La trei ani după ce, în 1978, publicasem, la „Junimea”, întâia carte a lui Grigore Vieru, apărea volumul „Izvorul şi clipa”, pe pagina de gardă a căruia se menţiona „antologie de M. R. Iacoban”. Păunescu m-a interpelat revoltat: „Cum asta, antologie? Antologhezi un autor în viaţă? Îi încalci dreptul fundamental de a-şi construi cartea cum doreşte...” etc., etc. De fapt, semnasem fără să cunosc cuprinsul cărţii, la rugămintea directorului Editurii bucureştene „Albatros”, care mai voia pe cineva alături, solidar întru publicarea unui scriitor român cetăţean al... Uniunii Sovietice. Probabil c-am gafat încercând o altă explicaţie: „De ce n-ar fi antologările posibile pentru fericita selectare a creaţiilor de vârf? Uite, dacă mă laşi, îţi construiesc o carte formidabilă de 200 de pagini din toate cele de până acum.” Adrian s-a înnegurat; „Aşteaptă să mor”.

De câte (puţine) ori l-am mai întâlnit, dovedea că n-a uitat indecenta propunere: „Încă n-am murit, răbdare cu selecţia!” Genus irritabile şi orgolios, poetul nu putea să accepte ideea că-i autorul unei opere inegale (şi Eminescu-i inegal!) şi că ar exista poeme... neantologabile. Probabil că, odată şi odată, se va cuteza şi această selecţie, fiindcă, prea dornic să spună imediat ce are de spus, cu arderea lui explozivă, Păunescu trece şi pe lângă perfecţiune. Este şi nisip şi aur în creaţia lui şi-ar fi păcat să nu i se rotunjească o carte a cărţilor întru totul reprezentativă. Evident, dacă-i concepută cu bună-credinţă şi cu necesarul firicel de înţelegere pentru poetul autentic mutat definitiv la Bellu.