Mircea Radu IACOBAN

Lista-i lungă şi începe cu Eminescu. Dacă ţinem seama şi de celelalte asasinate scriitoriceşti denunţate de vajnicii detectivi amatori, începe să se rotunjească tot mai ameninţătoare imaginea unei naţii ce-şi ucide cu voluptate scriitorii (Goga, Sadoveanu, Rebreanu, Labiş, Deşliu, Preda ş.m.a.). Ultimul pe listă, cu voia cercetătorilor istoriei literare, pare a fi basarabeanul Alexei Mateevici, autorul memorabilei poezii „Limba noastră”, care avea să devină imnul de stat al Republicii Moldova. În cel mai recent număr al revistei „Viaţa Basarabiei”, editată la Chişinău de Asociaţia Naţională a oamenilor de creaţie din Moldova (preşedinte, acad. Mihai Cimpoi) este luat în discuţie „Misterul morţii lui Alexei Mateevici; certitudini şi ipoteze”. Autoarea, Veronica Boldişor, reia, spre a o continua cu noi argumente, discuţia începută în 1994 de medicul Ovidiu Vuia, publicată în revista clujeană „Renaşterea” şi repede reluată în săptămânalul de peste Prut „Literatura şi arta”. (De menţionat că şi doctorul Vuia, între altele autor al cărţii „Misterul morţii lui Eminescu”, a murit în circumstanţe bizare, la Giessen, în Germania, cauza decesului nefiind nici până în prezent lămurită!) Intervenţia cumpănită şi întru totul serioasă susţinută de Veronica Boldişor la o Sesiune de comunicări a Muzeului de literatură din Chişinău şi publicată de „Viaţa Basarabiei” nu se înscrie nicidecum în seria articolelor prăpăstioase şi aiuristice în care speculaţiile şi fantazarea morbidă ţin loc de argumente. Autoarea de la Chişinău sesizează în toată trista istorie a morţii preotului-poet câteva suspecte nepotriviri de date şi, fără a se hazarda în emiterea de supoziţii acuzatoare, greu de susţinut până la capăt, pur şi simplu pune (şi îşi pune) câteva întrebări logice, pe marginea cărora invită la o dezbatere mai largă. La noi se ştia despre Mateevici că a murit de tifos, pe frontul de la Mărăşeşti, în vara lui 1917. Dar nu pe front şi-a sfârşit zilele, ci într-un salon al Spitalului Orăşenesc Gubernial din Chişinău. Dacă locul morţii poate şi trebuie corectat în spiritul deplinului adevăr, existând acte şi mărturii de necontestat, diagnosticul – tifos exantematic – rămâne, cum se spune, „în ceaţă”. Îl contestă de la bun început doctorul Vuia, care, cercetând documentele vremii, susţine că pe linia frontului Mărăşeşti-Tecuci n-a existat nici un focar al vreunei epidemii de tifos. Flagelul, însă, a secerat multe vieţi, poate nu chiar punctual, în zona în care oficia tânărul preot militar Mateevici, dar câtă vreme a făcut ravagii şi în Iaşi, capitala vremelnică de atunci (în memoriile şi scrisorile sale, generalului Berthelot vorbeşte nu numai despre soldaţi din tranşee răpuşi de tifos, ci şi de personal medical francez căzut la datorie), este greu de crezut că taman acolo unde erau condiţiile igienice mai precare şi mai jalnice, tifosul nu s-a abătut. Cu îngăduinţa autoarei, mi-aş îngădui să aduc şi un argument ce reiese din parcurgerea biografiei poetului: „A agonizat o perioadă în spitalul «Anton Cincu» din Tecuci, însă, simţindu-şi sfârşitul aproape, a cerut să fie transportat în Basarabia natală”. Imposibil: bolnavii de tifos erau imediat izolaţi, nu transportaţi sute de kilometri... pentru a aduce epidemia în capitala Basarabiei! De altfel, la Chişinău nici n-a fost internat, cum s-ar fi cuvenit, la Spitalul de boli infecţioase, ci la o clinică orăşenească obişnuită. Nici veghea familiei în ultimele ore ale vieţii bolnavului (pe larg istorisită de soţia sa, Teodosia) n-ar fi îngăduit-o nimeni într-un spital. Certificatul decesului nu-i de găsit, în condica bisericii „Sf. Nicolae” este înregistrat cu multe zile întârziere şi textul a devenit ilizibil (autoarea vorbeşte despre „o caligrafie deşănţată”!). Poate că n-a fost vorba de tifos (de fapt, nici tratamentul menţionat în documente nu pare a fi fost cel adecvat maladiei); adevăratul diagnostic se propune a fi stabilit (opinia medicului Gh. Baciu) printr-o deshumare şi analize conforme cu posibilităţile de investigare ale medicinii de astăzi. N-ar fi o impietate, câtă vreme au fost dezgropaţi, tot pentru post-diagnosticări, Beethoven, Mozart, Verdi... Dar după atâţia ani? Iar cei răpuşi de tifos erau îngropaţi în var nestins... Dacă n-am înţeles greşit, s-ar sugera, adevărat, cu surdină, o eventuală legătură între misterioasa moarte şi faptul că „soţia lui Mateevici a fost pe parcursul întregii sale vieţi o aprigă rusofonă”. Iar soţul, un mare şi fervent unionist român! „Nu ştim până în prezent: moartea lui Aleei Mateevici a fost naturală, sau e vorba de o crimă” – îşi încheie articolul Veronica Boldişor. Aş înclina mai degrabă să cred într-un diagnostic eronat, ori necomunicat până la capăt familiei. Până la crimă, cale lungă! Oricum, Alexei s-a întâlnit cu veşnicia prin strofele-i făr-de moarte: „Limba noastră-i foc ce arde / Într-un neam ce făr-de veste / S-a trezit din somn de moarte / Ca viteazul din poveste, / Doina dorurilor noastre...”