Mircea Radu IACOBAN

Cea culturală, desigur. E... destul de ciudat! Au fost făcute publice, în sfârşit, argumentele cu care Comisia a triat candidaturile. Nu le luăm, deocamdată, în discuţie; întâi de toate se impune surprinzătoarea constatare că, de fapt, competitorii (şi mai ales publicul larg) n-au prea cunoscut (sau priceput) regulile jocului! În 2011, revista „Cronica veche” a publicat, în două numere, o anchetă cu prilejul căreia au fost invitaţi intelectuali români de marcă să se pronunţe în legătură cu şansele Iaşiului de a deveni Capitală Culturală în 2021, evaluând „justeţea sau injusteţea idealurilor sale culturale”. Cu o singură excepţie, şi aceea întemeiată pe chestiuni extra-culturale (trama urbană, infrastructura ş.a.), toate personalităţile invitate n-au avut nici o îndoială că Iaşiul este urbea cea mai îndreptăţită să i se acorde râvnitul titlu. Asta fiindcă din totdeauna s-a crezut – şi se mai crede – că rangul european de elită se acordă urbei cu cea mai evidentă capacitate de a produce cultură acum şi totdeauna. Nu-i chiar aşa!

Răspunzând la întrebările „Cronicii vechi”, George Banu observa că „există un factor afectiv la scara unei naţiuni suscitat de anumite oraşe”, Iaşiul beneficiind confortabil de onorantul sentiment, întemeiat şi izvorât dintr-o dimensiune cultural-spirituală recunoscută ca fiind de excepţie. Ar fi şi obositor şi de-a dreptul redundant să înşirăm aici lista cu meritele instituţiilor, unele întâi născute în spaţiul românesc, care au asigurat şi asigură oraşului un statut greu, dacă nu chiar imposibil de egalat la noi, şi constant consolidat prin producţia curentă a unor instituţii de creaţie culturală cu prestigiu nu numai naţional. (Din acest unghi privite lucrurile, argumentul edililor din Baia Mare precum că acolo a pus cândva în scenă o piesă Liviu Ciulei pare înduioşător de ingenuu prin comparaţie cu realitatea spectacologică ieşeană de la 1846 şi până azi).

A funcţionat însă, şi continuă să funcţioneze, prejudecata precum că Europa atribuie titlul oraşului cu cea mai evidentă îndreptăţire culturală atestată în triada trecut-prezent-viitor. Iar nu-i aşa! După cum rezultă din precizările justificative ale Comisiei, este vorba, în esenţă, despre un concurs de proiecte. Nu ceea ce a fost şi nici ce este nu contează prea mult, important devine ce va fi. Chiar a deranjat faptul că unele proiecte ieşene sunt deja demarate, probabil apreciindu-se că se vor slei până în 2021, cu mai mare credibilitate creditându-se viitoarele intenţii băimărene. Adică, mai mult cântăreşte vorba decât fapta! Prea puţina cunoaştere a regulilor jocului a determinat, în ultimii ani, şi proliferarea constelaţiilor de simpozioane costisitoare, colocvii mai mult sau mai puţin internaţionale, festivaluri peste festivaluri, investite naiv cu prea multă relevanţă în consolidarea prestigiului cultural al oraşelor candidate, şi, mai ales, cu statut de argumente într-o competiţie în care, de fapt, primează mai mult proiecţia culturală virtuală decât elocvenţa realului atestat. Iar faptul că regulile jocului au fost vag cunoscute îl exprimă şi gesturile unor edili: de pildă, în numele multiculturalităţii, primarul Falcă s-a angajat să primească la Arad... un număr consistent de emigranţi afro-asiatici!

Interesant este, că deşi Comisia a pretins exactitate şi certitudine în toate compartimentele proiectului ieşean (reproşând, între altele, că partenerii de la Chişinău şi Cernăuţi şi-au ratificat participarea prin semnătură şi ştampilă, dar nu s-au prezentat fizic în faţa Juriului, precum părţile la Tribunal), explicaţiile respingerii Iaşiului, oricum regretabilă, abundă în aproximaţii de genul „avem impresia”, „Comisia nu a fost convinsă”, „ni s-a părut că”. După cum semnificativ este şi faptul că Raportul acordă cel mai mare spaţiu justificării eliminării Iaşiului încă de la preselecţie – ceea ce ar fi derutat mai puţin de nu s-ar face imediat comparaţia Iaşi (respins) – Baia Mare (admis), astfel aducându-se decizia într-o zonă a posibilei suspiciuni (nimic de obiectat dacă titulatura competiţiei ar fi fost de genul „Proiecte culturale europene” ori „Capitala culturală virtuală europeană”).

Cu siguranţă, proiectul ieşean putea fi „ranforsat” mai ales în două direcţii: prima, prin amplificarea tratării unui eveniment istoric de răsunet şi, din nefericire, prin proporţii, propriu numai Iaşiului: în 2021 se vor împlini şi comemora 80 de ani de la Pogromul din iunie 1941. A doua: valorificarea mai apăsată a oportunităţii frontaliere şi a relaţiei consolidate Iaşi-Chişnău (dar şi Iaşi-Cernăuţi), aici aflându-se un generos teren al construcţiei cultural-spirituale de sensibil interes european, aptă să ajungă la dimensiunile şi amplitudinea istoriceşte meritată. Poate utilă ar fi fost desluşirea din vreme a regulilor şi, de ce nu, punerea lor în discuţie publică, spre a se evita impresia, iertată fie-ne comparaţia, că ai fost invitat la un meci de fotbal, iar pe teren se joacă altceva. Să zicem, rugby.