Mircea Radu IACOBAN

Foarte ciudat, dar două imagini total disparate par a se lega împreună, spre împlinire reciprocă. Prima o poate constitui oricare cadru cinematografic din defilarea de la 1 Decembrie. A doua: un instantaneu dintr-un fast-food KFC bucureștean. Trecerea armatei române pe sub Arcul de Triumf ne-a inspirat tuturor (cel puțin așa îmi place să cred!) același sentiment tonic și stenic: în pofida bârfelor, atacurilor și contestărilor, România cea adevărată există, merită respectată, merită iubită. Iar România noi suntem. Până și culorile tricolorului păreau, la ceas de sărbătoare națională, mai calde și mai aprinse, iar în ochii trecătorilor deslușeai mult jinduita urmă de liniște – ba chiar și o sclipire de mândrie.

Barem de 1 Decembrie nu ne e rușine că suntem români! Și nu tancurile, nu armata în sine, insignifiantă ca forță dacă riscăm vreo comparație cu marile puteri ale lumii, induce o zi pe an acea stare de plenitudine, siguranță și încredere într-un mâine al adevăratei deșteptări naționale, cât mai ales prilejul de impunere, explicitare și manifestare convingătoare a ideii de solidaritate sub culorile aceluiași drapel. E-un prilej pentru a înțelege că mult mai mulți sunt cei care iubesc sincer România, față de cei care (tot sincer?) o detestă. Nu contest în bloc strădania unor condeie (altfel, avizate și cu oarece prestigiu) de a ne convinge ne aflăm prea departe de Europa printr-o fatalitate a destinului și că acolo, departe adică, suntem meniți a rămâne în veci de veci. Pot fi bune intenții: patriotismul lipsit de spirit critic e-o pacoste, dar și excesul masochist de autoflagelare negaționistă eșuează tot într-o fundătură. Hărmălaia politicianistă, din ce în ce mai greu de suportat, face să eșueze în derizoriu ceea ce s-ar cuveni să fie profund, dacă nu chiar sfânt.

Înaintașii s-au străduit să-și tezaurizeze vocația constructivă și-n spirit, nu numai în temeinicia vechilor zidiri. Și exact dimensiunea spirituală este acum, la noi, în cronică suferință – bine barem că o dată pe an putem pronunța cuvântul patrie și arbora tricolorul fără urma de jena indusă prin antiromânească timorare cotidiană! Din păcate, n-am avut parte, nici la sărbătoarea națională, de jinduita liniște. Gâlceava politicianistă nu numai că nu s-a potolit, ci s-a încrâncenat, copleșind țara la modul cel mai egoist cu putință, fiindcă nu de durerile românilor le pasă eternilor încrâncenați, ci, mai ales, cum dinspre Cotroceni adie, de recăpătarea puterii personale indiferent cu ce preț.

Personal, m-a deranjat și amănuntul că televiziuni care au transmis parada militară n-au arătat elementarul respect cuvenit unui asemenea eveniment și unei asemenea unice sărbători, întrerupând mereu firul defilării pentru a însera calupuri de reclame la bere și macaroane…

Cum spuneam la începutul acestei tablete, a existat și o a doua imagine. Tonică și dătătoare de speranțe. N-are, aparent, nici o legătură cu 1 Decembrie în sine. Doar s-a întâmplat s-o înregistrez pe retină atunci; prin nu știu ce mecanism aleatoriu, primește semnificații, probabil, disproporționate. Iat-o: la un fast-food bucureștean ticsit de tineret am zărit, înșirate de-a lungul unei mese, patru puștoaice cochete și elegante, desigur, eleve, care ronțăiau aripioare de pui gratinate, asortate cu salată Koleslaw: fiecare avea în față un laptop deschis. Și mi-am amintit de tăblița de ardezie pe care, la vârsta lor, am zgâriat literele până prin clasa a patra, de cele două felii de pâine neagră unsă cu marmeladă din servieta-ghiozdan, de ghetele „pe puncte” cu talpă din carton presat… România ponosită de azi va fi, nu peste multă vreme, a lor, a celor tineri. Sunt sigur că vor izbuti nu numai s-o gospodărească altfel, ci și să-i asigure o altă ținută morală. Cea pe care poate și trebuie să și-o asume patria noastră odată și odată.

Din păcate, generația mea nu va prinde acele vremi.