Mircea Radu IACOBAN

După nefericitul eveniment de la Hliboca, sunt la ordinea zilei discuțiile despre statui, așa că reiau subiectul tabletei precedente, încercând să-l abordez dintr-un unghi ceva mai personal, fiindcă mi-a fost dat să am parte de câțiva buni prieteni… ajunși pe soclu. Trec adesea pe lângă bustul lui Grigore Vieru din Copou, mai rar pe lângă cele ale lui Nichita Stănescu (București) și Marin Sorescu (Craiova) și încă mă mai întreb dacă bronzu-i aievea și relația cu nemuriții mai poate lua în seamă repere demult „încrestate-n grindă”.

Iată-l statuie pe Marin: pe vremea amărâtei (și splendidei) noastre studenții ieșene, am primit amândoi ca ajutor câte un palton dăruit de Asociația Studenților. Al meu era prea mic, al lui prea mare, așa că, după ceva purtare, le-am schimbat între noi. Nu mi-a lăsat vreo fărâmă de glorie și noroc în cutele căptușelii: după decembrie 1989, el a ajuns ministru, eu, șomer. Jucam fotbal împreună pe plaja de la Neptun și încă de pe atunci ne ținea la respect, prin dribling, Nicolae Manolescu. Fiind născuți în aceeași zi de 19 februarie, ne-o sărbătoream împreună, până ce avea să ne despartă, firesc și protocolar, ministeriatul.

Sumedenie de întâmplări poznașe mi-a prilejuit camaraderia cu Nichita Stănescu, căruia aveam să-i editez câteva dintre cele mai frumoase cărți – de-o șotie sau alta am mai povestit, de amintirea altora încă ezit să mă ating.

Mi-s pline cutiile din casă cu poze împreună cu minunatul om de suflet și caracter care a fost Grigore și căruia aveam să-i tipăresc întâile cărți în România încă din 1978. Greu de crezut, dar în anii în care măcelăriile erau goale, Vieru îmi trimitea, prin feluriți mesageri, câte un plic cu poeme, dar și un salam uscat de la Chișinău, cu precizarea ”jumătate dă-i lui D.R. Popescu” (!). Nu realiza gratuitatea gestului, chiar de foame nu se murea în România; pentru el conta camaraderia în sine și sentimentul că a făcut ceva, oricât de banal și de domestic, pentru amicii de peste Prut. L-am condus în primul său periplu prin Bucovina. Unde poposeam, constatam că aveam o „coadă” ce se schimba din loc în loc, numai că „băieții cu ochi albaștri”, și ei în admirație, nu ezitau să-i trimită pe furiș câte o sticlă „mai specială”. Nu cred că avea microfoane în dop, pur și simplu pot stărui sentimente naționale curate în toate taberele și, la vremea aceea, Basarabia era o lacrimă egal durută, la mare și vinovată distanță de indiferența și plictisul zilelor noastre…

Scriu aceste rânduri după ce am citit o cărțulie datorată harnicului Mircea Coloșenco. A fost editată la Ploiești și-și propune să parcurgă întreg itinerarul biografic al lui Nichita Stănescu, excursul fiind însoțit de precizări bibliografice mai mult decât necesare, și-i mare păcat că drumul atât de obstruat al cărții în România nu îngăduie prezența opului în fiece librărie. Cartea e atât de bogată în detalii încât te întrebi cum și de unde au putut fi adunate toate amănunțimile privind familia poetului, începând tocmai de la 1833, anul nașterii străbunicului patern, Matei Stănescu, proprietarul unui mărunt atelier de confecționat aba/dimie într-o mahala a Ploieștilor.

Într-un toast rostit cu prilejul „Zilelor literaturii (desigur!) sovietice” la Chișinău, Nichita a lămurit în câteva vorbe și-n inconfundabilul stil propriu destinul mamei, Tatiana Cereaciukina: „Trăiască Vladimir Ilici Lenin, care a săvârșit Marea Revoluție Socialistă din Octombrie; care revoluție a speriat-o pe maică-mea, rusoaică de viță nobilă, nevoită să fugă în România; taică-meu, român, s-a căsătorit cu maică-mea, după care s-a născut Nichita Stănescu. Trăiască Vladimir Ilici Lenin!” Unii au aplaudat, alții au înghețat. Sunt convins că, în fundul sufletului, și rușilor le-a plăcut insolitul toast – mai ales că, oricum, pe Nichita nu se putea supăra nimeni. Din 1833 și până în decembrie 1982, Coloșenco urmărește pas cu pas clipele vieții poetului, încheiată la Spitalul de Urgență Floreasca, unde avea să moară în criză hepatică. Medicul îl întreabă: „Respirați mai bine?” Nichita răspunde: „Respir. Respir”. Au fost ultimele sale cuvinte. Necuvinte?

O carte remarcabilă.