Mircea Radu IACOBAN

Alegeri peste alegeri: nu-i destulă panarama campaniei pentru Cotroceni, că, în noiembrie, scriitorii îşi vor vota noua conducere a breslei, în frunte cu preşedintele.
În presa scrisă şi pe internet au început să apară luări de poziţie, programe, mesaje de susţinere, contestări – adică, obişnuitul şi pitorescul tacâm electoral. Sigur că postul vânat cu precădere şi insistenţă este cel de preşedinte. Au fost depuse (deocamdată) cinci candidaturi: lista se deschide cu actualul prezident, Nicolae Manolescu, urmat de Ştefan Agopian, Nicolae Breban, Dan Mircea Cipariu şi Constantin Stan. După cum se vede, nume de calibre flagrant diferite. Platformele-program au, ca numitor comun, creşterea literaturii româneşti şi a scriitorului cinstire. Premisa de la care se pleacă, citându-se spusele romancierului american Philip Roth („era literaturii a trecut”) o nuanţează ceva mai optimist actualul preşedinte: „dacă era literaturii a trecut, nevoia de literatură a rămas”. Câtă şi până când – rămâne de văzut. Mai toţi candidaţii par nemulţumiţi de starea actuală a Uniunii. Vina n-o poartă, ca-n politica „mare”, „dezastruoasa moştenire”, ci ... vremurile: „După Revoluţie, prestigiul de scriitor a fost dinamitat!” (Cipariu), iar Uniunea a ajuns „în pragul falimentului” (Agopian).
Programul prezentat de Nicolae Manolescu nu conţine spectaculoase noutăţi de fond, accentul căzând mai degrabă pe ideea de continuitate. De reţinut ar fi, în primul rând, opţiunea pentru „realizarea unei mari campanii naţionale sub genericul <redescoperirea literaturii>, în parteneriat cu alte instituţii ale statului (Guvern, Preşedinţie, ICR, Televiziunea publică) şi cu personalităţi de largă notorietate şi recunoaştere”. Cu precizarea (noastră) că literatura însăşi s-ar cuveni să vină mai decis şi mai deschis în întâmpinarea acestui interes resuscitat. Pare-se gospodar chibzuit, Şt. Agopian îşi propune, întâi de toate, să strângă baierile pungii, limitând drastic cheltuielile Uniunii. Nu-i rău deloc – dar care-s paşii de întreprins? Iată, pentru 2010, propune „sacrificarea investiţiilor”.
Cum Uniunea Scriitorilor nu construieşte autostrăzi, n-avem cum vedea economii izvorând dintr-un capitol bugetar... cvasi-inexistent. Tot Agopian sugerează gesturi manageriale de-a dreptul hazoase: „Toate filialele USR vor primi fonduri pentru a putea demara proiecte, programe şi manifestări proprii, finanţate preponderent din resurse locale”, Adicătelea, vă dăm bani, dar obţineţi-i singuri! Mersi! Altfel, propuneri îndreptăţite, mai ales în ce priveşte stoparea cheltuielilor îndoielnic productive. Nicolae Breban îşi sintetizează programul într-o frază-mamut, coerent şi convingător articulată: „Reabilitarea imaginii scriitorului, ca şi a întregii literaturi moderne şi contemporane în ochii publicului românesc (n.n.: dar cine, de ce şi cum a compromis-o?), recâştigarea lectorului nostru din varii straturi sociale, iubitor de literatură şi artă românească (n.n.: cum de-a fost pierdut pe parcurs?) şi susţinerea financiară a autorului viu, supus azi, la două decenii de la Revoluţie, la nu puţine vexaţiuni, confuzii umilitoare, voite sau nu, ca şi reluarea legăturii active cu vecinii şi colegii noştri europeni...” ş.a.m.d. D.M. Cipariu crede că problema de fond a Uniunii Scriitorilor derivă din lipsa comunicării interne: „Nu ne cunoaştem între noi (n.n.: mai rău, nici nu ne citim!) nu suntem în contact, în timp real, cu informaţii elementare despre viaţa noastră literară, nu ştim cum şi pentru ce sunt cheltuiţi banii instituţiei, nu cunoaştem criterii de selecţie...”
De, cam aşa-i! Singurul care are curajul să atace chestiunea pe cale de a deveni călcâiul lui Achile al organizaţiei de breaslă este outsiderul Const. Stan – dar o face cu timiditate, intuind că tema nu-i deloc aducătoare de voturi. Ar fi vorba despre gonflarea de-a dreptul iresponsabilă a Uniunii cu tot soiul de nescriitori veleitari. Consider total eronată opinia provenind de la actuala conducere, potrivit căreia „cu cât vom fi mai mulţi, cu atât vom fi mai luaţi în seamă de autorităţi.” Fals! În cazul unei uniuni de individualităţi creatoare, numărul membrilor în sine, înseriaţi cu rabat la condiţionarea valorică, n-are cum adăuga prestigiu întregului. Dimpotrivă, îi afectează capitalul de autoritate şi prestanţă. Fie şi numai prin diluţie.