Narcis SIRETEANU

Îndreptându-mă eu miercuri cu autoturismul agale de la Suceava spre Bacău, am luat cunoştinţă încă o dată cu marea diferenţă dintre „teoretic” şi „practic”. Teoretic, dacă faci un sondaj sociologic, nici un român nu ar recunoaşte că aruncă ambalaje goale în natură. Practic însă, o grămadă dintre români o fac, şi încă foarte sârguincios. Pădurile şi râurile noastre pot depune mărturie.

Această anomalie o rectificau miercuri, după puterile lor, cete harnice de elevi, aflaţi în săptămâna aceea, care se numeşte, în limbajul învăţământului românesc, „săptămâna altfel”. Cărând saci în care ar fi încăput chiar şi ei cu uşurinţă, elevii - fetişcane şi băieţandri - culegeau, pe un vânt năprasnic, ceea ce aruncaseră părinţii lor, lipsiţi de educaţie: cutii de bere, recipiente de plastic care fuseseră pline cu coca sau pepsi-cola, pungi de plastic pentru alune şi alte crănţănele, pachete de ţigări, ciorapi de damă, chiar şi scutece de bebeluşi folosite, că şi alea se aruncă pe unde se apucă.

Acţiunea elevilor, urmare a gândirii ecologice a directorilor de şcoală şi a inspectorilor şcolari, este nu numai lăudabilă, ci de-a dreptul nobilă. Dar, făcând o scurtă socoteală, oricât de nobilă ar fi, mai mult de două parale nu valorează. Pentru că fenomenul e mult mai profund. Degeaba strâng şcolarii, vreme de o săptămână, chiloţi aruncaţi şi ambalaje de plastic goale, dacă ele se aruncă în toate celelalte 51 de săptămâni ale anului, săptămâni care nu se mai încadrează în categoria „altfel”.

Copiii sunt educaţi la şcoală, în spiritul respectului faţă de natură. Un respect, trebuie s-o spunem, impus pe linie europeană. Dar ce te faci cu părinţii lor? Pe ei cine îi mai educă, la vârsta pe care o au? Şi pentru adulţi ar fi necesară câte o „săptămână altfel”. Dar nu numai o dată pe an, ci de mai multe ori. Că la ei e mult de muncă.