24 ianuarie – ziua Unirii Principatelor Române

Ziua de 24 ianuarie înscrisă cu litere mari în calendarul nostru este ziua pentru cinstirea și îmbogățirea valorilor poporului român, ziua în care se cuvine a face pomenire tuturor celor care și-au adus contribuția la Unirea Principatelor, precum și a aduce mulțumire lui Dumnezeu pentru realizarea acestui deziderat atât de scump al neamului românesc.
Evenimentul istoric săvârșit acum 163 de ani în clădirea de pe Dealul Mitropoliei, clădire care este un reper al istoriei, al credinței și culturii creștine românești, este temelia de început pentru realizarea statului român modern, din 1862 numit România.
24 ianuarie 1859 a însemnat un pas înainte pentru obținerea independenței naționale românești în 1877, temelie pentru recunoașterea oficială a Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române în 1885 ridicată în 1925 la rangul de Patriarhie, temelie pentru Marea Unire de la 1918 .
Istoria unirii noastre este istoria viețuirii noastre, iar unirea politică din 1859 a fost și este mărturia puterii unei națiuni renăscute.
Acest eveniment istoric, al înfăptuirii Unirii, nu a apărut dintr-o dată. Mutatis mutandis, crearea statelor medievale ale Țării Românești și Moldovei nu -s-au produs ex abrupto, după cum Unirea Principatelor din 1859 și MareaUunire din 1918 nu au reprezentat fructe ale hazardului.
În mentalul românesc medieval se statornicise realitatea înrudirii feudalității moldave cu acea valahă, încă din secolul al XV, când, de exemplu Vlad Dracul, fiind rudă cu Alexandru cel Bun și Vlad Țepeș u Ștefan cel Mare, iar în secolul următor Bogdan al III -lea al Moldovei se înrudea cu neamul basarabesc al lui Mihnea cel Rău, iar Mircea Ciobanul din Muntenia se căsătorea cu cea care va deveni în istorie Doamna Chiajna,fiica lui Petru Rareș. Și exemplele pot continua. Așadar a fost un eveniment istoric pregătit și dovedit în decursul istoriei prin diferite forme.
Ne-am purtat crucea ca popor și ca națiune prin această lume în epoci care au fost și întunecate, ne-am văzut satele arse și risipite, ne-am plâns strămoșii sacrificați, ne-am trezit cu limba înstrăinată și cu istoria hulită, dar nu ne-am plecat niciodată definitiv.
Putem afirma astfel că la 1859, Unirea devenea nu doar o realitate instituțională, ci și una mentală, mai profundă, având în spate o istorie de mai bine de patru veacuri.
Unirea de la 1859 a fost rezultatul unui îndelungat proces de deșteptare națională, de cristalizare a ideii de națiune, proces în care Biserica și-a adus o contribuție aparte prin ierarhii ei, amintind aici pe mitropoliții Nifon al Țării Românești și Sofronie Miclescu al Moldovei, arhimandriții din acea vreme Melchisedec Ștefănescu și Neofit Scriban, preoți și monahi etc.
Să amintim în treacăt faptul că Mitropolitul Nifon propunea votarea sub jurământ, el însuși pronunțând jurământul cu lacrimi în ochi, în fața icoanei Preasfintei Treimi, rugându-se înaintea tuturor, cu aceste cuvinte Doamne, Dumnezeul părinților noștri, aruncă-Ți privirea Ta asupra inimilor noastre și nu slăbi curajul fiilor Tăi! Unește-i pe toți într-o cugetare și într-o simțire și fă ca inimile tuturor să aibă aceeași bătaie pentru țara lor. Prințul Cuza este unsul Tău între noi și pentru dânsul jurăm toți că-l vom susține.
Aparținând unei generații ilustre din care făceau parte Ion Ghica, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandr, Ion C. Brătianu, Alexandru Ioan Cuza poate fi considerat simbolul unui moment unic al istoriei noastre, de aceea fiind cunoscut în istorie ca fiind Domnul Unirii. Atunci în acel an 1859, România abia se construia, din Românii mici, despărțite în chip dureros de istorie.
Mesajul celor care au făurit România unită la 1859 era unul de încredere și de teminicie întru țara mea de glorii, țara mea de dor, despre care vorbea în vremea sa Mihai Eminescu.
Și mai trebuie să spunem un fapt care ni se pare foarte important : la 24 ianuarie 1859 nu s-a unit Moldova cu Țara Românească ci, așa cum sublinia acad. Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, atunci s-a unit Moldova și Țara Românească, în sensul că atunci nu s-a urmărit subordonarea Moldovei în cadrul noului stat unit, ci dimpotrivă s-a voit un echilibru.
Efortul important pentru înfăptuirea unirii a fost depus de elita românilor din cele două principate și din străinătate, la care se adaugă desigur o serie de circumstanțe, de împrejurări favorabile (cum a fost spre exemplu Războiul Crimeii) și mai puțin favorabile.
Actul de la 24 ianuarie 1859 s-a realizat în urma îmbinării judicioase dintre factorul intern și factorul extern, dintre interesele marilor puteri și desigur interesele naționale românești.
Se știe bine că Marile Puteri occidentale aveau nevoie de un pion puternic care să susțină interesele lor la Dunărea de Jos, deci în coasta Turciei, Austriei și Rusiei, iar liderii români voiau un viitor pentru națiunea lor, viitor care trebuia sincronizat cu Europa, mai ales știind că o națiune mică precum cea română nu avea cum să-și decidă singură destinul- pentru că risca să fie strivită.
Lecția pe care trebuie să o învățăm după Unirea principatelor Române din 1859, este simplă Unirea face puterea ! Numai așa neamul românesc va putea birui prin istorie.
(Arhid. Vasile M. Demciuc, Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților)