Mircea Radu IACOBAN

În chestiunea construirii Catedralei „Mântuirii Neamului” s-au făcut și se fac auzite opinii (normal la noi) cât se poate de… divergente. Unii salută entuziast ctitorirea, la originea căreia se cuvine să așezăm strădania răposatului Teoctist – dacă n-am ține seama că, încă în 1935, patriarhul Miron Cristea, la terminarea lucrărilor de restaurare a bisericuței Patriarhiei, a precizat, în pisania de la intrare, că așezământul va sluji drept Catedrală Patriarhală „în mod provizoriu”. Deci, o nouă Catedrală era măcar în intenție, dacă nu chiar în proiect. Și cum nimic nu-i mai definitiv decât provizoratul, iată-ne în alt veac, cu aceeași construcție modestă datând din1665-1668, când fusese durată doar pentru a servi ca biserică mănăstirească. Că-i total neîncăpătoare, nici nu mai trebuie spus. Da-i nevoie să spunem că suntem singura Biserică dintre ortodoxiile surori fără o catedrală reprezentativă, în vreme ce mitropoliile din provinciile românești și-au ridicat catedrale ce pur și simplu umilesc lăcașul bucureștean.

„Lucrul se explică prin împrejurarea că Bucureștii sunt oraș relativ nou și n-au fost întotdeauna Capitală” – scrie Eminescu în 1883. Contestatarii actualului proiect se întreabă, întâi de toate, de ce să se utilizeze banii statului, când alte nevoi ne presează tot mai acut. Uită, probabil, că tot în București, și de astă dată în întregime din banii contribuabililor, s-a construit Arena Națională, făr-de vreun protest de luat în seamă pe timpul lucrărilor, și cu atât mai puțin după inaugurare. „Biserica e prea mare!” – susțin aceiași, probabil în neștiință de cauză, fiindcă proporțiile ansamblului includ un Centru de conferințe, un Muzeu al creștinismului românesc, o societate filantropică prevăzută cu cantină și cămin pentru pelerini, un Centru medical de diagnoză și tratament ș.a.

Dar nu fondul polemicii ne interesează acum (oricum, depășită de evoluția evenimentelor), cât mai ales relația biserică-stat în dimensiunea ei financiară. Și nu întâmplător l-am evocat pe Eminescu, fiindcă, cum se va vedea, istoria se repetă, iar opinia poetului, în ipostaza de gazetar, surprinde încă o dată prin dreaptă poziționare, rămânând și cât se poate de actuală. Către sfârșitul secolului XIX începea, la București, construcția Catedralei catolice „Sf. Iosif”, al cărui ctitor este considerat Episcopul Ignatius Paoli. În istoricul oficial al Catedralei se menționează că fondurile „au provenit de la credincioșii din București, de la diverse personalități înstărite, dar și de la binefăcători din străinătate”. Nici un cuvințel despre sprijinul financiar oferit de statul român! Aflăm despre el citindu-l pe Eminescu; poetul, cu generoasă deschidere sufletească și intelectuală, aprobă și susține edificarea unei catedrale de alt rit, subliniind „toleranța românilor pentru toate riturile”. Mai mult: după ce constată că legile în vigoare nu permit utilizarea fondurile provenite de la Loterie (a statului, evident) pentru astfel de investiții, pledează pentru adoptarea unei exceptări prin Hotărâre de Guvern (azi îi spunem „Ordonanță de urgență”): „Noi înșine, în marea Capitală a României, care va ajunge curând la un sfert de milion, n-avem o singură catedrală, o singură zidire religioasă acătării”.

Și cum spuneam, istoria se repetă: pentru alocările intenționate de Guvern Catedralei „Mântuirii Neamului”… a trebuit modificată Legea. Exact ca în 1883! Ordonanța de urgență din 2006 spunea: „Fondurile (…) vor fi asigurate de către Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române”. Formularea în noua lege (cu art. 1 modificat): „Fondurile (…) vor fi asigurate de către Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române și de către Guvernul României, în limita sumelor alocate anume cu această destinație…” Singurul lucru care nu rezultă din text este… proporția. Astfel formulată, legea cea nouă consideră condițiile respectate și dacă una din părți (indiferent care) contribuie cu 15 lei, iar cealaltă cu 15 miliarde.

Avem credința că sarcina va fi onorabil și echilibrat distribuită și că, de astă dată, istoricul catedralei va fi mai puțin amnezic. Urmând, dacă vreți, și exemplul poetului național, ne exprimăm încă o dată convingerea în legătură cu necesitatea unei asemenea construcții, realizată (și) cu sprijinul statului. După cum trebuie să spunem că n-avem deloc la inimă investirea banului public în ridicare sumedeniei de edificii religioase supradimensionate și grandilocvente, și-acolo unde trebuie, și-acolo unde-s prisoselnice. N-avem destule spitale, n-avem școli, n-avem grădinițe, n-avem drumuri, iar preoții se reped s-adune glorie făcând apel la parlamentarii care nu știu cum să presteze mai eficient lobby pentru dirijarea banilor statului către parohiile din circă. Dacă enoriașii vor să-și dureze ditamai catedrala, n-au decât s-o facă, dar pe banii lor. Statul, acum, are nevoi și obligații mult mai presante. Dacă greșesc, cer iertare. Opinia, mi-o păstrez.