Cătălin MIHULEAC

După cum bine ştim cu toţii, Gică Hagi e numele unui mare academician român, el fiind şeful academiei de fotbal care-i poartă numele.

Venind vorba despre el, prin anul 2000, Cristian Tudor Popescu a cutezat să scrie un pamflet în ziarul „Adevărul”, avându-l ca subiect pe academicianul Gică. Ce panaramă a mai ieşit şi atunci! În căpşorul pleşuv al lui Popescu a sărit întreg poporul, în frunte cu numele mari ale gazetăriei, fiindcă pe Hagi n-aveai voie să-l critici, el fiind un monument în chiloţi şi jambiere.

S-a spus, la vremea aceea, despre cel care conducea ziarul „Adevărul”, că e un „inadaptabil”. Deşi C.T. Popescu nu-i nici pe departe marea mea simpatie, nici măcar mijlocia mea simpatie, aş putea spune că a primit cel mai frumos compliment pe care-l poate primi un vieţuitor din România.

Fireşte, dacă s-ar afirma despre un cetăţean al Elveţiei, al Olandei sau Austriei că-i inadaptabil, calificativul ar constitui un diagnostic grav. Un inadaptabil în Elveţia, în Danemarca sau în Anglia merită condus cu nuieluşa la un cabinet de specialitate, unde să i se administreze tratament medicamentos intensiv, pe bază de „Adaptol forte”. Însă, a fi inadaptabil în România, unde totu-i pe dos, e cea mai palpabilă dovadă că nu ţi-ai pierdut minţile şi demnitatea.

Cred că ăsta a fost marele noroc al României de după 1990: că populaţia ei a numărat, în afară de o mulţime uriaşă de adaptabili, şi câţiva inadaptabili de marcă. Ca să fim corecţi, cred că ţara noastră ar trebui, în timp, să se adapteze ea acestor inadaptabili, şi nu viceversa.

Cât despre C.T. Popescu, pentru a fi corecţi până la capăt, el este foarte adaptabil, numai că îi place grozav s-o facă pe inadaptabilul. Dă mai bine pe sticlă aşa.