ZOE DUMITRESCU – BUȘULENGA „Cuvinte și povețe”

ZOE DUMITRESCU – BUȘULENGA (1920 – 2005) . Studii muzicale la Conservatorul „Pro-Arte“, apoi juridice și filologice (anglo-germanistică, istoria artelor), 1970 – doctorat: Renașterea – Umanismul – Dialogul artelor.
Bogată activitate didactică, Președinta Comitetului Național Român de Literatură Comparată, Visiting Professor la Universitatea din Amsterdam (1972), membru corespondent al Academiei Române – 1974, Membru titular al Academiei Române – 1990, Vicepreședintă a Academiei Române (1990 – 1994), Președintă a Secției de Filologie și Literatură a Academiei Române, Director al Școlii Române din Roma (Accademia di Romania) (1991 – 1997). Autoarea unor importante volume de
istorie literară, literatură comparată, istoria culturii, analize stilistice, memorialistică etc., printre care: Ion Creangă (1963), Surorile Brontë (1967) Renașterea, umanismul și dialogul artelor (1971; ediția a II-a, 1975), Valori și echivalențe umanistice (1973), Sofocle – contemporanul nostru (1974), Eminescu – cultură și creație (1976), Periplu umanistic (1980), Itinerarii prin cultură (1982), Eminescu și romantismul german (1986), Eminescu. Viața – Opera – Cultura (1989), Ștefan Luchian (1993, în colab.). Muzica și literatura (3 vol., 1986, 1987, 1992).
Membră în Comitetul Executiv al Asociației Internaționale de Literatură Comparată (1973-1979), Academie Européenne des Sciences et des Arts la Paris (1988), Academia Europaea Londra (1993); Premiul internațional „Herder“ (1988); Premiul „Adelaide Ristori“ (1993), Comandor al „Ordine al Merito della Repubblica Italiana“ (1978), „Grande Ufficiale“ al aceluiași ordin (1996), Ordinul bulgar „Sf. Metodiu și Chiril“ (1977).
ZOE DUMITRESCU BUȘULENGA – „CUVINTE ȘI POVEȚE“
„PENTRU MINE NU EXISTĂ MOARTE”
Pentru mine, timpul n-a curs, nu l-am simțit. Viața mea a fost atât de activă și atât de plină încât un an în plus sau în minus nu s-a făcut simțit cu efecte fizice, intelectuale sau de interes duhovnicesc evidente. Poate am evoluat din punct de vedere spiritual fără să-mi dau seama, dar propriu-zis n-am simțit curgerea timpului. Pentru mine, acești 84 de ani au fost un fel de dar ceresc pentru ca eu să înțeleg mai multe lucruri pe care tinerețea, poate, nu le înțelege iar maturitatea le ignoră vrut sau nevrut. Am avut șansa să ajung până aici și să privesc cu bucurie, dar și cu tristețe. Vârsta asta lungă mi-a fost de folos pentru comprehensiunea unei deveniri. Ne aflăm într-un moment de gravă înțelegere a sensului vieții. Fiecare nu privește la cel de alături, nu îl interesează decât lucrurile materiale, iar restul este uitat.
Fiecare an care mi se dădea îl socoteam ca un dar în plus de la Dumnezeu. Socoteam în tinerețe că am să trăiesc cam 60 de ani, n-am să ajung până la 70. Am avut întotdeauna obsesia morții iminente. Cu fiecare an care trecea încercam să adaug ceva la mine, la persoana interioară, căci persoana exterioară nu mă interesa. Când eram în viața publică, fiecare an însemna încă o posibilitate de a răspândi cultura, de a forma cultura, de a răspândi ceva din traseul ființei mele. Astăzi, copilul nu mai găsește în cel din față un model, o imagine care să-l marcheze pentru întreaga viață. Când eram la Facultate, Iosif Sava îmi ura la televizor: «La mulți ani“, iar colegii îmi făceau tot felul de plăceri intelectuale. Ei bine, bătrânețea mai tocește reacțiile de bucurie, mai cu seamă că îți dai seama că fizicește slăbești. Trăiesc din amintiri și încerc cât pot să mai fac ceva. Anul trecut mi-a apărut o carte de portrete. Anul acesta îmi doresc să fac volumul II, unde vor intra cei care nu au intrat. Bătrânețea nu este o povară. Pentru mine nu există moarte, există «trecere dincolo».“
august 2004
GÂNDURI CĂTRE TINERI
„REFLECȚII DESPRE TRADIȚIE ȘI MODEL”
Trebuie să vă spun că eu trăiesc în permanență cu un sentiment de frustrare. Lumea se amuză când spun asta, dar eu mă simt o ratată. Cariera mea trebuia să fie una muzicală. În clipa în care, la 17 ani, m-am îmbolnăvit de tuberculoză și mi s-a spus că trei ani nu mai am voie să cânt, nici la pian, nici la vioară, a fost o prăbușire, care, firește, la acea vârstă, mi s-a părut o catastrofă. Fatalmente, a trebuit să merg pe altă cale. Și am ales calea de jurist, a tatei, și cea de filolog, a mamei. Și așa am intrat, mai mult sau mai puțin cu voia mea, dar sigur cu voia lui Dumnezeu, în acest câmp al „formației sufletelor“, cum îi spun. Fiindcă mie îmi părea esențial nu să înșir niște date și gânduri în fața studenților, ci să încerc să comunic cu ei, nu numai omenește, dar și spiritual. Și cultural, pentru că doream să fac din ei oameni cultivați, să le dau cât mai multe surse de incitație la lectură și la arte în general.
*
Pentru mine însă, important era, la început, să driblez noua doctrină care încerca să se încuibe la noi… marxismul, dublat, firește, de ateism. Am intrat în facultate într-o vreme amarnică… Eminescu era făcut socialist, toată cultura românească se transforma într-o cultură pre-comunistă. La seminarii faceam contrariul a ceea ce se făcea la cursuri. Studenții au simțit imediat asta, omul tânăr înțelege repede aceste lucruri, și atunci toți veneau la mine. Am început cu Eminescu, fiindcă el era ținta tuturor. Încercam să-l arăt în lumina adevărată, cât se putea, fiindcă eram controlați. Am făcut tot felul de acrobații, de interpretări de text, ca să ajungem indirect la adevăr; acestea s-au spus cu jumătate de gură. Asta a fost o etapă. După ’65, am scăpat de chinga sovietică, lucrurile mergeau mai ușor. În timpul acela, George Călinescu nu mai era la catedră, rămăsese la Institut, dar mai venea la facultate. Îmi amintesc că într-o zi venise la un curs de-al meu. Nu pot să vă spun ce emoții am avut. Eram și foarte tânără. Inchipuiți-vă să-l ai pe Călinescu în amfiteatru… A intrat și mi-a zis: „Ei, Zoe, haide, să te aud!”. Aveam un curs despre Gherea. De fapt, nici nu făceam despre Gherea, ci despre Maiorescu. Făcând o paralelă între cei doi, aveam grijă să iasă Maiorescu deasupra. Când am terminat cursul, Călinescu m-a îmbrățișat și mi-a spus „foarte bine!”. A fost impresionat, pentru că făceam ceea ce încercase și el să facă. Să ne strecurăm pe sub o doctrină străină de noi.
Apoi, am intrat într-o etapă cu destulă libertate de mișcare, cu referire la culturi străine. Între timp, Tudor Vianu m-a adus la catedra de literatură comparativă, eu fiind specialistă în engleză și germană. Tudor Vianu a fost foarte bun prieten cu tatăl meu și mă cunoștea de când eram mică. Și în acest mod am putut să-mi exprim punctele de vedere așa cum am dorit, cu foarte puține concesii. Și am ajuns să fac literatură comparată a popoarelor orientale. După ce le-am prezentat cărțile sfinte ale indienilor, am ajuns la evrei, dorind să-i îndrept spre Biblie, care era prima carte în bibliografia pe care le-o dădeam studenților. Veneau la cursurile mele și teologi. Atunci, speriat că îl bag la pușcărie, a venit la mine secretarul de organizație pe universitate. I-am spus: „Măi copile, spune și tu că e prima și cea mai mare carte a lumii. Și nu se poate face carte fără ea, că ne facem de râs dacă o scoatem din bibliografie.” Când a auzit asta, a tăcut din gură. Așa am făcut „formație de suflete“, nu numai de minți. Am făcut carte cu ei, dar le-am trezit și sentimentul religios. Îmi amintesc de un preot care mi-a spus „vă sunt recunoscător! Toată viața mea am încercat să o conving pe fiica mea să citească psalmi, iar dumneavoastră ați reușit acest lucru numai după un curs!”. (www.abecedardecugerromanesc.wordpress.com )