Dacă prima zi a Festivalului, a cărei cronică ați putut-o citi în ziarul nostru de sâmbătă, a fost dedicată laturii hard a rock-ului (grunge, death metal, hardcore etc), vineri a fost rândul rock-ului cu suflători, aproape toate grupurile prezente pe scenă având în componență câte un trompetist… iar unde nu era, adică la Dubioza Kolektiv, atunci nu putea lipsi saxofonistul! Deschiderea a făcut-o Toy Machines, cu Andi Drăgușanul în mare formă, alături de care Teiu, Buzu, Flop și Edward au cântat mai ales piese din albumul apărut în sfârșit în iunie anul acesta (lansat la Strikers, pe 19 iunie), după ce ne-au amenințat cu editarea acestuia preț de vreo 3 ani. Și dacă tot erau singurii fără suflător, au împrumutat unul, și nu unul oarecare, ci pe însuși Mihnea Blidaru, Președintele dintotdeauna al Festivalului, astfel încât 2/3 din creierul și mintea evenimentului se aflau pe scenă. Cealaltă treime, Ion Drăgușanul, trepida de emoție pe margine, cam fără motiv, întrucât Andi și Toy Machines au fost realmente captivanți, Andi reușind să-i facă pe cei vreo 1.000 de spectatori prezenți să ia foc de la prima piesă, ba mai și stârnindu-i pe amatorii de pogo, care n-au avut nicio secundă de relaxare cât a durat concertul, adică vreo oră. Următorii au urcat pe scenă Basska, grup care cânta, cum scrie pe propriul site, „muzica cu suflet”, ceea ce s-a văzut/auzit, astfel încât publicul a cuplat la tot ce se petrecea, cântând fără încetare toate refrenele alături de vocaliștii Theo „Vapor” și Radu Coftas. Trecerea către capetele de afiș ale serii a făcut-o Luna Amară, grup atât de iubit la noi încât, și fără a fi scris ca atare, este permanent cap de afiș. Deși au cântat la toate edițiile, „lunaticii amari” ai lui Mihnea Blidaru sunt mereu așteptați cu drag, publicul cunoscându-le piesele vers cu vers, astfel încât Mihnea ar putea să-și ia pauză pe toată durata recitalului. Dar fără el, ce farmec ar mai avea!? Au venit apoi, în premieră la Bucovina Rock Castle, dar pentru a treia oară la Suceava, Zdob și Zdub, de care eu, pentru prima oară de când îi tot văd și aud, m-am îndrăgostit fără reținere. Au devenit cu adevărat profesioniști, hărmălaia aia nebună care i-a făcut cunoscuți fiind acum în mod evident susținută de măiestrie instrumentală și de o comunicare fără fisură cu publicul, al cărui entuziasm a fost apoteotic pe toată durata show-ului. Finalul a aparținut bosniacilor numiți Dubioza Kolektiv, pe care îi iubim toți încă de acum doi ani. Despre ceea ce fac ei pe scenă nu se poate povesti. Trebuie pur și simplu văzuți și ascultați. Am să vă spun doar că anul acesta au fost invitați la enormul festival de la Glastonbury, unde nu cântă oricine. Chestia e că, ajunși acolo, după ce au cântat pe scena 2, la final au fost rugați să mai tragă un show și pe scena 1, după numai 3 ore! Mi-au povestit chiar ei chestia asta, în backstage. Mai e ceva de spus!?
Capătul. Și mântuirea.
Ultima zi, 22 august. Încercăm, fiecare, să ne lingem rănile (mai ales cele din gât, eu luând, în aceste 3 zile, peste 70 de pastile de dres laringele!) astfel încât să fim valizi pentru ultimele 5 – 6 ore de Festival și pentru întâlnirea cu Monumentul. Acesta fiind Jan Akkerman. Nu puteam rata momentul, așa că la ora 13 m-am prezentat la Cetate pentru a-l întâlni la soundcheck. Primele impresii? O bijuterie de om, din cei care-și cunosc valoarea și care nu știu să facă fițe, că n-au de ce. Ne-am fotografiat, i-a semnat, desigur, lui Luci Bucataru, pe cele 3 vinyl-uri, mi-a explicat că viața fără Thijs van Leer (alături de care cunoscuse celebritatea în Focus) este „Much better, can you believe it?”, iar când i-am spus că este obiect de studiu la cursul meu de Pop Culture la „Ștefan cel Mare”, mi-a mulțumit în felul lui: „Thank you very…Dutch!!”. La ora 19, cu o punctualitate aproape de necrezut, începem. Primii pe scenă urcă Pinholes, care practică un rock decent, deci fără cine știe ce impact la publicul care oricum era în așteptarea colosului Akkerman și a Alternosferei. A urmat un recital excepțional al lui Grimus, grupul care în 2007 ne-a reprezentat cu brio la finala londoneză a Global Battle of the Bands, al cărui vocalist, Bogdan Mezofi, este, îmi permit să spun lucrul ăsta, cel mai bun vocalist din întreg peisajul rock românesc. Cât despre show-ul în sine, nu există superlativ care să-l descrie. În timpul recitalului, a apărut și un al doilea vocalist, George, nimeni altul decât cel care avea să urce apoi pe scenă împreună cu propriul grup, Travka, de asemenea într-un recital de mare calitate, care-i face și pe ei demni de a fi cap de afiș la edițiile următoare. În sfârșit, El, colosul, Jan Akkerman. Relaxat, jovial, face întâi fotografii și selfie-uri cu absolut toți care și-au dorit, mai stinge cu o bere palinca de la restaurant, îl întreb dacă vrea să spun ceva special la prezentare, și-mi zice că da: „I am happy to be here” („Sunt fericit că mă aflu aici”). Era atât de evident, încât nici n-a mai fost nevoie s-o spun. Iar pentru mine, ca prezentator, a fost unul din cele mai fericite momente din întreaga-mi viață. Cât despre recital, ce naiba să spui!? Că în mâinile lui Jan chitara plânge, râde, suspină, povestește, că momentele de lirism alternează cu cele de rock absolut sălbatic, că el nu cântă la chitară, ci ea este în mod evident o prelungire a inimii, sufletului și minții sale? A început cu „Sylvia” și a încheiat cu „Hocus Pocus”, cele două world hit-uri care au adus faima lui Focus, în anii ’70. A întrebat lumea dacă-i place blues-ul. Răspuns: da. Ca atare, a tras o mamă de…rock turbat, ceea ce m-a făcut să constat că și el, ca și Johnny Winter, are aceeași viziune defectă asupra blues-ului! Reacția copiilor din public, de care mi-a fost puțin teamă, a fost fabuloasă: urale, ovații, fluierături, ce mai, tot tacâmul, astfel încât bisul a mai durat vreo 10 – 15 minute, spre încântarea tuturor. A fost, fără îndoială, momentul suprem al Festivalului, care de la o ediție la alta a crescut calitativ mai al naibii decât Făt Frumos. Dar niciodată nu mi-am imaginat că aici, la Bucovina Rock Castle, va veni însăși Istoria Rock-ului. După spectacol, Jan mi-a zis că de ani buni n-a mai avut așa un răspuns din public și că fără îndoială e una din zilele fericite ale carierei sale de 50 de ani. Finalul a venit cu Alternosfera, care de fiecare dată este întâmpinată cu un entuziasm fără comparație. Îmi vine greu s-o spun, dar după Jan Akkerman, nimic nu mai poate avea farmec, cel puțin pentru mine. Bine însă că publicul (absolut fantastic pe toată durata Festivalului) a fost egal cu el însuși, făcând ca recitalul Alternosferei să încununeze într-un entuziasm deplin această ediție memorabilă a Bucovina Rock Castle. În mod obligatoriu, trebuie salutată cu deplin respect contribuția la deplina reușită a acesteia a Consiliului Județean, a Centrului Cultural Bucovina și a Muzeului Bucovinei, precum și sprijinul logistic total venit din partea Primăriei Suceava. Și pentru că nu instituțiile, ci oamenii au făcut acest lucru posibil, iată-i: Cătălin Nechifor (care la final l-a „răpit” de lângă scenă pe Jan Akkerman, ceea ce mă face nu să-l urăsc, ci doar să-l invidiez), Emil Ursu, Andi Drăgușanul, Ion Drăgușanul, Mihnea Blidaru, Ionuț Adomniței (administratorul județului) și Lucian Harșovschi, viceprimarul municipiului. Mulțumiri jandarmilor, SMURD-ului, Poliției Locale, echipei de sunet de la Expert Music, precum și sponsorilor Admiral Cetate, Trust Orizont, Management Security. Iar dacă o fi să fi uitat pe cineva, cer scuze și promit să-i amintesc în deschiderea ediției următoare. A, da: au avut loc și after party-ury, gazda impecabilă fiind Motor Pub 31. Ne revedem cu toții la anul, pe vremea asta, la Bucovina Rock Castle, ediția a VI-a.
