Ziua și dezastrul

De multă vreme n-am mai început așa de prost o săptămână: luni a luat bătaie Judd Trump, marți – Real Madrid, stau și mă întreb ce mă mai așteaptă azi (miercuri, când scriu acest articol, pe care dv. îl veți citi joi). Oare să o ia și Manchester (ultima speranță de a o vedea pe Barcelona bătută, că doar nu vă imaginați că Schalke ar putea face minunea)? Ce am înțeles eu din acest Barca – Real 1-1: păi, în primul rând că Mourinho, din camera lui de hotel, a alcăuit o echipă declarat ofensivă, dar despre ce ofensivă poate fi vorba când începi meciul cu împiedicatul de Higuain și cu neispăvitul de Kaka? Că dracu’ a mai văzut argentinian care să nu știe că șuteze și brazilian care n-a făcut în viața lui un dribling! În plus, între cei doi ratați a zăcut unul doar în curs de ratere: Cristiano Ronaldo, ăla obsedat de ideea că trebuie să demonstreze în fiecare secundă a vieții lui că e mai bun decât Messi. Are doar o singură problemă în direcția asta, anume că nu e mai bun decât Messi! Așadar, „ofensiva” lui Mourinho s-a rezumat, în prima repriză la o cursă pe dreapta a lui Ronaldo, urmată de o centrare proastă, pe jos, cam cu vreo doi metri în fața lui Di Maria. Dincolo, în poarta noastră, oricare altul în afară de Iker ar fi luat măcar vreo două goluri din cele patru ocazii clare pe care le-a avut Barcelona, Dar ceea ce m-a uluit de-a dreptul a fost faptul că deși ploua sălbatic iar terenul mustea, nimănui nu i-a trecut prin cap să tragă tare și pe jos (eventual o minge căzută prin careul mic), soluția elementară pe asemenea suprafață, o chestie care se învață în primii ani de forbal. Prima schimbare a fost cel puțin idioată, introdus în teren fiind Adebayor, pămpălăul care din prostie supremă, nu din răutate, este mereu aproape de a comite o crimă pe gazon, model Rădoi. Abia după ce, târziu rău, a intrat și Ozil, Real a jucat cât de cât fotbal, ba a și înscris. E drept că era deja prea târziu, că o făcuse deja Barcelona cu vreo 10 minute mai devreme. Nici să mă întristez ca lumea n-am putut, că mă distrusese, cu o seară înainte, luni, înfrângerea lui Judd Trump, copiluțul de 21 de ani care a revoluționat realmente tot ce a însemnat până acum snooker-ul. L-a bătut hiena de John Higgins (neobrăzatul care a pus botu’ la pseudoșpaga ziariștilor anul trecut, exact ca Adrian Severin la Bruxelles), un fel de Mourinho dar mai norocos: a stat la pândă joc după joc, iar la fiecare greșeală a avut grija să-l execute pe puști. Nu-i nimic, va veni și ziua când Trump o să-l bată la zero. Pentru Real nu va veni, cel puțin cât timp de antijocul ei se ocupă hiena nehazoasă numită Jose Mourinho.