„Plutonul înainta, intram în orașul Suceava. Era încă întuneric, armele erau încărcate. Nu știu ce m-a predominat, dar am dat ordin să se cânte «Pe-al nostru steag e scris unire». Imn simbolic corespunzând faptei noastre, dar și profetic, căci în ultima strofă se prezicea că «Scumpa noastră Românie etern, etern, va înflori»”, sunt cuvintele cu care maiorul Anton Ionescu descria primii pași ai unirii Bucovinei cu România.
Se întâmpla pe 6 noiembrie 1918, o zi istorică pentru o nație întreagă, dar despre care puțină, foarte puțină lume mai știe mare lucru după mai bine de un secol. Evenimentul, unul extrem de important pentru România, a fost readus în atenție recent de profesorul Mihai Aurelian Căruntu în cartea „Zorile unirii la Suceava”.
Declarația președintelui SUA, scânteia care a dus la unirea Bucovinei cu România
Intrarea primilor militari în Bucovina, etapă ce a precedat Marea Unire de la 1918, s-a realizat într-un context extrem de agitat, evenimentele derulându-se într-un ritm amețitor pe întreg continentul european.
Anul 1918 începuse la fel de tumultos și a fost marcat de retragerea trupelor rusești. În martie 1918, detașamentele românești au făcut câteva incursiuni în Bucovina, dar au fost acțiuni episodice. La scurt timp, trupele austriece au pus din nou stăpânire pe teritoriul Bucovinei, iar cei care au simpatizat cu trupele românești au avut de suferit consecințe drastice.
Optica s-a schimbat radical în toamna acelui an, după ce președintele SUA, Woodrow Wilson, a declarat că toate popoarele oprimate au dreptul la libertate și independență. A fost scânteia care a declanșat o adevărată revoluție, în special în Europa Centrală și de Est, și care ulterior a dus la formarea României Mari.
„Unirea Bucovinei cu România a fost posibilă în contextul în care de la sfârșitul lunii octombrie Austro-Ungaria a intrat într-un proces de disoluție, iar vechile structuri politice și administrative și-au pierdut autoritatea.
În aceste condiții exista pericolul ca Bucovina să intre în haosul care caracteriza Europa răsăriteană. Apelul lui Aurel Onciu din 6 noiembrie 1918 punea în primejdie unitatea Bucovinei, care trebuia să se împartă între români și ucraineni.
La cererea Consiliului Național Român din Cernăuți, amenințat de trupe ucrainene, guvernul Coandă, format la Iași tot pe 6 noiembrie, i-a ordonat Diviziei a 8-a condusă de generalul Iacob Zadik să intre în Bucovina.
Suceava a devenit astfel primul oraș din Bucovina care a fost eliberat de armata română”, a declarat lectorul universitar Radu Florian Bruja despre împrejurările care au dus la unirea Bucovinei cu România.
Spionaj peste graniță
Prăbușirea statului bicefal austro-ungar începea să devină tot mai evidentă, iar maiorului Anton Ionescu, aflat la doi pași de Bucovina, la Burdujeni, nu-i putea scăpa această agonie.
Pentru că i s-a interzis să treacă în Bucovina, a demarat prin resurse proprii o adevărată muncă de spionaj.
„A intrat în funcție serviciul de informații. De mare folos ne-a fost tânărul bucovinean Aurel Huțu, mai târziu avocat în Câmpulung Moldovenesc. Grație cunoștințelor și legăturilor sale și datorită unor refugiați, se mai putea afla ce se petrece dincolo de frontiere, care erau slab păzite. Eu personal, îmbrăcat în haine civile, treceam din când în când la Suceava printre pichete și aveam convorbiri cu doctor Teofil Lupu, profesorul Eusebie Popovici (n.r. – primarul de la acea vreme al Sucevei) și alții”, a povestit maiorul Anton Ionescu
Ziua premergătoare intrării în Suceava
Zvonurile despre trupele austriece care își făceau deja bagajele pentru a pleca din Bucovina se întețeau tot mai mult. Pe 5 noiembrie, maiorului Anton Ionescu i se raportează un eveniment care avea să se dovedească esențial în decizia de intrare în Suceava.
„Mi s-a raportat că în timpul nopții, sentinela austriacă punându-și capela în vârful baionetei, a început să o fluture și s-a adresat camaradului român de la podul care despărțea frontiera, cu cuvinte și gesturi, din care se înțelegea că acești soldați austrieci exercită «sloboda» pe care ai noștri o mai văzuseră și la tovarășii noștri ruși. Numai jandarmii austrieci rămăseseră la posturile lor.
Populația din Ițcani și Suceava trecea printr-o mare neliniște, căci postul de jandarmi era neputincios pentru menținerea ordinei”, a menționat maiorul Anton Ionescu în memoriile sale cu privire la evenimentele din toamna lui 1918.
Stratagema prin care s-a intrat în Suceava
Chiar dacă între România și Austro-Ungaria era încheiată Pacea de la București și intrarea trupelor române în Bucovina ar fi putut fi interpretată ca o violare a acestui document, maiorul Anton Ionescu a considerat că a venit momentul unirii. Pentru a-și duce la bun sfârșit planul și pentru a evita un conflict diplomatic sau chiar mai mult, a recurs la stratagemă.
„În starea nervoasă și neliniștitoare din preajma frontierei, am dat de înțeles jandarmeriei din Suceava că aș putea interveni, dar să mi se facă în acest sens o adresă scrisă, semnată de căpitanul Kucinsky, comandantul jandarmeriei din acel oraș.
Acesta, din scrupule ușor de înțeles, n-a făcut nici o adresă, dar a autorizat postul din Ițcani să ceară în scris sprijinul grănicerilor români din Burdujeni. Această adresă mi-a fost suficientă ca să fiu acoperit în cele ce urmăream”, a descris maiorul Ionescu faptele premergătoare intrării în Suceava.
Intrarea în Suceava, emoția unui secol și jumătate de așteptare
După consultarea generalului Iacob Zadik și întocmirea unui plan elaborat, a urmat ziua cea mai așteptată de toți românii din Suceava.
„Spre ziuă, dar când era încă întuneric, plutonul, încolonat cu o patrulă care-l preceda, trecea frontiera și se îndrepta, urcând pe drumul Ițcanilor spre Suceava. Peste sentimentul răspunderii, mă copleșea și un sentiment de măreție că mi-a fost dat mie și grănicerilor de sub comanda mea ca să intrăm primii în cetatea lui Ștefan cel Mare, dar și un sentiment al datoriei că ne-a fost dat nouă să marcăm repararea actului de nedreptate făcut de turci la 1777, când Bucovina a fost cedată Austriei”, a povestit maiorul Anton Ionescu acel moment unic din viața sa.
Călit în focul războiului care tocmai se terminase, maiorul Ionescu recunoaște că a avut momente de slăbiciune în clipele în care trupele comandate de el se apropiau tot mai mult de centrul orașului Suceava.
„Ajunși dincolo de biserica Sfântul Ion (cel) Nou din Suceava, apropiindu-ne de ruinele cetății, m-a cuprins o emoție puternică și – trebuie să-mi recunosc slăbiciunea psihică – am fost copleșit și am avut viziunea că numeroase zâne mergeau, una după alta, pe ruine, în jurul cetății. Nu știu datorită cărei forțe lăuntrice am reușit să scap de aceste halucinații”, sună emoțiile unui bărbat în toată firea aflat față în față cu istoria.
Lacrimi de bucurie și ferestre trântite
Intrarea primelor trupe române în Suceava, dinspre Burdujeni, a fost completată în aceeași zi de 6 noiembrie 1918 cu sosirea unui pluton din Verești, comandat de locotenentul Borș, și al altuia de la Bunești, comandat de locotenentul Alexandrescu.
Căpitanul Kucinsky, șeful companiei austriece de jandarmi, a fost dezarmat și apoi lăsat liber, astfel încât o eventuală ripostă să nu mai fie posibilă.
În paralel, pe turnul Primăriei Suceava (acum sediul Prefecturii și Consiliului Județean) a fost arborat drapelul României, iar primarului Eusebie Popovici i s-a prezentat o scrisoare către populație, care a fost tipărită în câteva sute de exemplare și afișată pe străzi.
Sentimentele locuitorilor Sucevei, la sosirea trupelor române, au fost diferite, după cum bine a observat Anton Ionescu: „Dacă împrejurările mi-ar fi permis, aș fi putut, însemnând fiecare casă, să știu precis de ce sentimente erau animații locuitorii lor, căci auzind cântecele ostașilor, treziți din somn și deschizând ferestrele, ai noștri ne petreceau cu privirile de lacrimi de bucurie, aplaudând, iar ceilalți trânteau nervos ferestrele, retrăgându-se după perdele”.
Astăzi, doar două străzi amintesc de evenimentul din 1918
Cam aceasta este istoria zilei de 6 noiembrie 1918, una care ar trebui să fie de referință pentru Suceava.
Astăzi, în Suceava doar două străzi mai amintesc despre evenimentul istoric de acum mai bine de un secol: strada 6 noiembrie și strada Maior Ionescu Anton.
„Intervenția militară a fost elementul decisiv al Unirii, iar dreptul istoric a fost argumentul care a dus la recunoașterea actului politic din noiembrie 1918. Dacă armata română nu ar fi intervenit este greu de crezut că Unirea ar mai fi fost posibilă. 6 noiembrie rămâne în istoria Sucevei un reper care nu poate fi neglijat”, a mai declarat universitarul sucevean Radu Florian Bruja.
Sentimentele de măreție din urmă cu mai bine de un secol, îngropate în ignoranță
Nici sucevenii nu știu prea multe despre omul care trăia cu atâta emoție intrarea în Suceava și nici despre ziua care va rămâne marcată pentru totdeauna în cărțile de istorie.
Pe strada 6 noiembrie am întâlnit ieri zece persoane, dar din păcate nimeni nu știa nimic despre semnificația numelui străzii.
„Nu știu” a fost răspunsul cel mai frecvent, în timp ce unii mai orientați au spus că este vorba de ceva „din istorie”, fără a putea preciza ce anume.
Bineînțeles că nu puteam scăpa de vecinii de la Răsărit, Revoluția care i-a adus la putere pe comuniștii ruși fiind oferită ca variantă. O sărbătoare „comunistă” a fost o altă opinie despre ziua de 6 noiembrie, în timp ce doi elevi au ridicat din umeri, iar la mențiunea că are legătură cu istoria răspunsul lor a fost unul extrem de sec: „Noi nu prea dăm pe la orele de istorie”.
La peste 100 de ani, sentimentele de „măreție” care-l însoțeau pe maiorul Anton Ionescu la intrarea în Suceava s-au diluat până într-o ignoranță desăvârșită, semn că pentru oamenii din ziua de astăzi istoria nu valorează nici cât negru sub unghie.
