Împotriva poruncii a patra păcătuiește omul care nu-și rezervă timp și pentru suflet
Porunca a IV-a a Decalogului arată datoria muncii, în cele șase zile ale săptămânii, și atenționează asupra respectării zilei a șaptea, ca zi de odihnă închinată Domnului. „Porunca respectării zilei de odihnă îl și protejează pe om de primejdia de a deveni sclavul orientării spre câștiguri excesive. Precizăm că ziua de odihnă, în adevăratul său înțeles, nu se limitează doar la participarea la rugăciunea comună (…)“, spune pr. prof. univ. dr. Petre Semen. Mai multe, în interviul de mai jos.
Părinte profesor, vă rugăm să ne spuneți câteva cuvinte despre contextul în care Dumnezeu a dat această poruncă.
Porunca a patra din Decalog dată prin Moise, cu prilejul încheierii Legământului dintre Dumnezeu și poporul Israel, pe Muntele Sinai, are în vedere, alături de primele, obligațiile poporului în ansamblu și ale fiecărui credincios față de Yahwe. Din context reiese că porunca în cauză era marcată de epoca sclavagistă, în care preocuparea de bază a omului era agricultura și creșterea vitelor. Această poruncă, alături de celelalte nouă ce se includ în cunoscuta Lege a Vechiului Testament, s-a dat în contextul în care poporul ales a fost invitat să fie partenerul lui Dumnezeu, în cadrul unor condiții, la realizarea mântuirii. Aceste condiții sunt legate de împlinirea celor 10 porunci și a altora definite la modul general cu termenul deTora care mai înseamnă și învățătură. Pentru că se apropia momentul de a intra în pământul promis strămoșilor lor, fiilor lui Israel li s-au dat cele 10 porunci, dintre care primele patru reglementau raporturile dintre om și Dumnezeu, iar celelalte șase, relațiile interumane.
„Porunca îl protejează pe om de primejdia de a deveni sclavul orientării spre câștiguri excesive“
Porunca începe prin cuvintele „Adu-ți aminte“. Ce înțeles are această atenționare?
De ce trebuie să-și aducă aminte, dacă nu de faptul că se află în mijlocul creației lui Dumnezeu, în care i se impune să trăiască mereu cu conștiința dependenței totale de Creatorul, de la care a primit în dar viața, adică totul, inclusiv timpul pe care nu-l poate folosi discreționar. De remarcat că dacă în cartea Ieșirea motivarea poruncii este legată de actul creației, ca omul să nu uite că Dumnezeu este Creatorul și Stăpânul universului creat în 6 zile (vers 11), în Deuteronom porunca are în vedere dreptatea socială: „Pentru ca și robul și roaba ta să se odihnească, întocmai ca tine“ (cap. 5, 14), secondată de amintirea izbăvirii din robie. Așadar, porunca era clară pentru evreii care au acceptat benevol să adere la legământul cu Dumnezeu și trebuiau să știe că pentru a rămâne în bune raporturi cu El, spre a se bucura de toate binecuvântările Lui, li se sugerează să-și amintească de două lucruri: de momentul creației și mai cu seamă de cine depind întru totul și să nu uite nici de faptul că Dumnezeu este Eliberatorul din orice robie. Deci dacă prima motivare a zilei de odihnă are un caracter religios evident, cea de-a doua era una socială și națională totodată (ca să-ți amintești că tu ai fost sclav în Egipt și să dai posibilitatea slujitorilor tăi să-și refacă și ei în acea zi forțele de muncă).
Era nevoie să se statornicească o zi de odihnă pentru om? Și de ce e numită „ziua Domnului“?
Fără a pleda în vreun fel împotriva muncii, porunca respectării zilei de odihnă îl și protejează pe om de primejdia de a deveni sclavul orientării spre câștiguri excesive. Un comentator iudeu al Torei (Legii sau Învățăturii) afirmă că omului i s-a dat ziua de odihnă ca să poată contempla nestingherit lucrarea lui Dumnezeu. Din faptul că în vechime exista la evrei practica de a merge în vizită la vreun profet sau „om al lui Dumnezeu“, la un bărbat cunoscător al Legii, capabil să-i învețe pe cei care veneau la el (IV Regi 4, 16-22), denotă că în ziua de odihnă omul credincios se odihnea de munca fizică, spre a fi mai disponibil rugăciunii și meditației la Legea lui Dumnezeu. Acum se ținea adunare sfântă, fiind vremea petrecerii spirituale cu Domnul, fiindcă omul „își afla desfătarea în Domnul“ (Is. 58, 14). De aceea, ziua de odihnă a mai fost denumită și „ziua Domnului.“
Care este ziua Domnului pentru creștini? Serbând duminica în locul sâmbetei, nu încălcăm această poruncă?
Pentru creștini, „ziua Domnului“ este ziua duminicii, întrucât în această zi a înviat Domnul Hristos, adică după ce a trecut ziua sâmbetei, în ziua a șaptea (Mt. 28, 1, 6; Mc. 16, 6; Lc. 24, 1-6; In. 20, 19) și tot în această zi S-a pogorât Duhul Sfânt peste Apostolii adunați la rugăciune, când s-a întemeiat Biserica (Fapte 2, 1). Serbând Duminica, adică ziua Învierii, în care vechile canoane bisericești porunceau întreruperea postului, întrucât acum se celebrează Paștile săptămânal, credincioșii creștini nu încalcă porunca a patra, dimpotrivă, îi dau un nou sens.
Cuvântul șabat în ebraica biblică înseamnă a se odihni și respectiv odihnă și cu acest termen sunt definite și alte zile de sărbătoare. Șabatul săptămânal se ținea în ziua a 7-a care se numea tot ziua a 7-a, întrucât la vechii evrei zilele n-aveau nume, ci doar se numărau. De aceea șabatul, mai presus de toate, reprezenta și un semn al legământului dintre Dumnezeu și poporul Său, încât acesta este o comemorare a legământului cu El, fiind și o mărturie că El și-a ales un popor în mod special pentru Sine (Ieș. 31, 12-17), cu un scop bine determinat.
Cum putem sfinți noi ziua Domnului? Cum să înțelegem această exprimare?
Scopul zilei de odihnă nu este doar ca oamenii să-și refacă forțele de muncă, ci și să dea un fel de zeciuială lui Dumnezeu din timpul primit ca un dar, așa cum evreii dădeau zeciuială din produsele muncii. Să nu se uite că în Biserica primară majoritatea covârșitoare a fiilor ei erau iudei și, ca urmare, s-a continuat practica petrecerii spirituale cu Domnul. Precizăm că ziua de odihnă, în adevăratul său înțeles, nu se limitează doar la participarea la rugăciunea comună, unde omul își poate găsi liniștea sufletului, după cum a promis Domnul Hristos: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni pe voi“, ci constituie doar începutul adevăratei odihne ce constă nu doar în a dedica o singură zi lui Dumnezeu, ci toate zilele, așa cum se zice de preotul slujitor: „Pe noi înșine și toată viața noastră lui Hristos-Dumnezeu să o dăm“. Să nu se uite că noi, creștinii, nu ne odihnim doar într-o zi anume, ci ne odihnim în Persoana lui Hristos.
La ce se referă formularea nici un lucru („să nu faci în acea zi nici un lucru“)?
Prin aceasta se atenționează că prioritară este închinarea și slăvirea lui Dumnezeu, îmbinată cu mulțumirea pentru săptămâna care s-a încheiat.
Cine păcătuiește împotriva poruncii care vorbește de „sfințirea“ zilei Domnului?
Împotriva poruncii a patra poate păcătui în chip deliberat și neconstrâns de natura muncii omul care nu-și mai rezervă timp și pentru suflet. Ziua de odihnă o încalcă în primul rând preoții, dar este o muncă binecuvântată, fiindcă se dedică rugăciunii și slăvirii lui Dumnezeu. O mai încalcă, involuntar, și cei care lucrează, de exemplu, în sectoare cu foc continuu, însă acestora li se acordă circumstanțe atenuante, fiindcă sunt în slujba comunității. Noi avem obligația morală de a ne ruga și pentru ei la sfintele slujbe. Nu rămân fără păcat cei care preferă distracția în loc de a da zeciuiala cuvenită lui Dumnezeu din timpul lor.
Cum să înțelegem precizia cu care Dumnezeu explică ca ziua Domnului să nu fie călcată sub nici o formă, de nici unul dintre cei ai casei?
Când se spune că porunca nu trebuie încălcată de către nici un membru al familiei se impune a ne raporta și la contextul cultural și social al vremii, când familia era organizată în sistem patriarhal, în care tatăl era stăpânul absolut al casei și reprezentantul ei. El trebuia să-i supravegheze pe membrii familiei să nu săvârșească vreun păcat. De aceea, toate poruncile sunt formulate în ebraică la persoana a 2-a masculin singular. Ar fi ridicol astăzi să mai pretinzi, ca după 3.600 de ani de la darea poruncii, bărbatul să fie stăpânul absolut al casei sale, cel mult poate fi un administrator cu autoritate simbolică și morală. Oricum, responsabilitatea față de porunci trebuie să fie liber asumată de către fiecare membru al familiei, conștientizând spusele Sf. Pavel: „că porunca este sfântă și dreaptă și bună“ ca ceva care vine de la Dumnezeu și ne îndreaptă spre El.
Talmud: „Cel care trăiește din munca mâinilor lui este mai mare decât cel cu frica de Dumnezeu“
Când a dat Dumnezeu porunca muncii și cum este considerată ea în învățătura creștină?
Da, Biblia ne spune că omul a primit și porunca de a munci. În cartea Facerea citim că „Domnul Dumnezeu l-a luat pe om și l-a așezat în grădina Edenului, ca să o lucreze și să o păzească“ (Fac. 2, 15). Se vede deci că prima poruncă dată omului nu se referea la interdicția de a mânca din pomul oprit, ci la porunca de a munci. Nu știm de cine trebuia să păzească grădina, însă i s-a dat o îndeletnicire agreabilă și responsabilă și nu-i exclus să se refere la păzirea propriei munci. Precizăm că în ebraică, pentru a se referi la slujirea lui Dumnezeu și munca în sine, se folosește tot cuvântul avoda. Interesant este că înțelepții iudei recomandau ca cei care se ocupă cu propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu sau îl studiază să-și câștige pâinea din munca proprie, altfel s-ar putea interpreta că negustoresc cuvântul Domnului, iar Talmudul apreciază că „cel care trăiește din munca mâinilor lui este mai mare decât cel cu frica de Dumnezeu“. În acest spirit a fost educat Sf. Pavel, care lucra cu mâinile ca să nu fie nimănui povară.
Există vreo legătură între Decalog și cele nouă fericiri rostite de Mântuitorul?
Desigur că poruncile sunt darul lui Dumnezeu către poporul Său preferat, iar prin extensie pentru tot omul care vrea să le respecte. N-au însă nicio legătură cu fericirile rostite de Iisus. Acestea pot fi interpretate doar ca o prelucrare sublimă a fericirilor Vechiului Testament, rostite de alții și în alte circumstanțe. A se vedea Ps. 1, 1: fericit bărbatul care umblă în poruncile Domnului!, sau: fericit bărbatul care-și pune nădejdea în Domnul! (Ps. 39, 6); fericit cel care caută la sărac (Ps. 40, 1) echivalent cu: „fericiți cei milostivi“ (Mt. 5, 7); fericit cel care se teme de Domnul! (Ps. 111, 1); Fericiți cei fără prihană în cale! (Ps. 118, 1), echivalent cu „fericiți cei curați cu inima!“ (Mt. 5, 8); fericiți cei care păzesc poruncile Domnului! Fericiți cei cărora s-au iertat fărădelegile și cărora s-au acoperit păcatele! (Ps. 31, 1-2). Deci nu există nicio legătură între fericiri și cele 10 porunci, totuși, prin porunci, autorii Vechiului Testament și apoi Domnul Hristos ne atenționează că nu putem accede la statutul de fericire, înțeleasă de mulți doar ca o emoție trecătoare, care ține exclusiv de niște circumstanțele care o favorizează, deoarece fericirea promisă de Dumnezeu trebuie înțeleasă ca o bunăstare sau confort sufletesc permanent, asigurat de cunoașterea lui Dumnezeu și rămânerea în veșnicie în comuniune cu El.
Ce spun Sfinții Părinți despre această poruncă?
Sf. Ioan Gură de Aur spune în Omilii la Matei (Omilia XXXIX, III) că Domnul a dat porunca Șabatului pentru ca iudeii să se depărteze de păcat. De aceea zice: „Nimic să nu faceți în zi de Șabat decât cele de trebuință pentru suflet“ (Ieș. 12, 16).
(Nicoleta OLARU)
