Zidul de nesimțire

La ultimul meci din prima ligă a României (pentru cititorii noștri din alte galaxii: țara aceea tocmai retrogradată cam în a treia urnă valorică – din trei! – în competițiile continentului numit Europa) un antrenor al unei echipe numite Viitorul a spus ceva arbitrului de rezervă care (pârâciosul!) i-a povestit centralului tărășenia, iar acesta a considerat că domnul în cauză merită fix cartonașul roșu și implicit plecarea în tribune pentru ultima bucățică a meciului respectiv. Pe domnul antrenor și proprietar și manager și multe altele îl cheamă Gheorghe Hagi, iar la aceste „multe altele” se poate trece și desemnarea sa drept cel mai bun fotbalist român din întreaga istorie a acestui sport. Hagi este totodată și singurul fotbalist român care a jucat la cele mai mari două cluburi de pe planeta asta: Real Madrid și Barcelona. A fost, de asemenea, selecționerul echipei România, chiar cel mai tânăr din istoria acesteia, dacă nu mă înșel, la data când a preluat-o având 36 de ani. Precum se vede, e vorba de un recordman, de un deschizător de drumuri, de un campion. Un om despre care se poate spune că știe despre ce-i vorba în fotbal din toate pozițiile. Plus una, care e doar a lui: cea de creator de fotbaliști, la un nivel pe care încă nu l-a atins vreun altul în România, și la care e greu de presupus că va mai ajunge cineva. Indubitabil, Gică Hagi știe ce spune, atunci când spune. Adesea, spusele lui supără. Dar aproape de fiecare dată viitorul arată că la data emiterii, spusele lui au fost corecte. Că nu greșește când acuză, cu autoritatea celui care nu privește, ci chiar se implică total. Între acuzațiile dure ale lui Hagi și fițele de frustrat și de alintat ale lui Dan Petrescu, e clar că spusele lui Gică au altă substanță. Din nefericire, cei la care se referă cei doi fac un zid deocamdată impenetrabil alcătuit din tupeu nemăsurat și tot atâta nesimțire.