Zi de bilanț

Încă de pe vremea celorlalți comuniști care au condus țara, se obișnuia ca de Ziua Națională să se facă bilanțuri festive în care erau slăvite „realizările escepționale” ale întregului popor, cu cârmaciul său în frunte. Nu doar schimbarea de regim (pentru cine-i fraier s-o mai creadă acum, la aproape 22 de ani de la farsa televizată în direct) a făcut ca acum să ne ajungă câteva rânduri pentru a trece în revistă marile performanțe sportive ale anului ce dă să se încheie, ci și (sau mai ales) un alt tip de abordare a sportului în general, ceea ce un este neapărat un câștig pentru nație. Ceea ce altădată era „sport de mase”, atrăgând milioane de participanți la competiții de amatori a dispărut cu desăvârșire sau, mai exact, a degenerat în „sport de masă”, pe „terenurile” amenajate fie la fast-food-uri, fie la chiolhanele de weekend din pădurile și de pe pajiștile patriei. De aici, generații întregi de boccii (n-am stat niciodată să analizez semantic acest cuvânt, dar sunt tentat să cred că rădăcina este „Boc”!) cărora dacă le arunci o minge pe care să o prindă (ca la baschet sau handbal) sunt șanse maxime să le provoci hemoragie nazală. Așa am ajuns, în loc să exportăm fotbaliști la mari echipe europene, ca în urmă cu 15-20 de ani, să importăm tot soiul de muhaiele rebutate prin liga a 2-a portugheză, iar când vindem câte un „vopsit”, să ne bucurăm că le-am dat țeapă bulgarilor sau chinezilor. Așa am ajuns ca la gimnastică, unde monopolizam podiumurile, să ne-ntoarcem cu 0 (zero) medalii. Din handbalul masculin s-a ales praful, din volei la fel, rubgy-ul doar participă, că de câștigat n-a mai câștigat nimic, caiacul, canoea și bărcile de canotaj iau apă din toate pozițiile, boxerii (exceptând vreo 2-3 profesioniști) au ajuns mardeiași-încasatori, iar atletismul se bazează mai mult pe moaște decât pe sportivi. Cer scuze sportivilor ale căror contraperformanțe n-au mai încăput aici. La ceas aniversar, să ne bucurăm totuși că există televiziunea prin cablu: mai vedem un Messi, un Federer, un Ronnie O’Sullivan, care-s cumva tot ai noștri, că joacă în Uniunea Europeană din care face parte și România. În felul ei unic.