Zăpezile de altădată

Schimbarea s-a instaurat suverană în toate cotloanele vieții cotidiene; nici nu prea mai contează ce-a fost și ce este, totu-i să te adaptezi la ce va fi! Ritmul a devenit pur și simplu debordant – cum și de ce să te mai preocupe traiul românilor de odinioară, când abia faci față la provocările viitorului început încă de ieri? Cât de la cer la pământ este distanța dintre „obicinuințele” moldovenilor trăitori la sfârșitul veacului al XIX-lea și cele ale urmașilor lor de azi.
Încercați să răscoliți vechile fotografii de familie, spre a redescoperi chipurile bunicilor. I-am cunoscut, ni-i amintim, dacă închidem ochii le și revedem chipurile blânde, ostenite și ridate – n-ai zice că un veac, ci o întreagă lume ne desparte! Nimic nu se mai potrivește, de la rutina îndeletnicirilor zilnice la ritualul călătoriilor-eveniment, de la „filosofia amorului” la tristele petreceri pe ultimul drum, de la simplitatea și modestia distracțiilor vremii, la rigoarea stratificării sociale potrivit rangurilor, titlurilor și slujbelor.
Va fi având strănepoți și Ion Grigoriu-Havas, considerat a fi fost unul dintre cei mai demni de respect gazetari ieșeni ai veacului de mult uitat. Știu urmașii lui că acest reputat om de presă nu s-a împăcat în ruptul capului cu invenția telefonului și că nu l-a utilizat niciodată? Răspunsul lui la invitația de a ridica receptorul era, invariabil, același: „Poa’ să fie și Vodă, eu la telefon nu vorbesc!” De altfel, nu s-a urcat niciodată în tramvai, iar de tren, nici nu voia să audă. Închipuiți-vi-l pe Grigoriu-Havas în orașul de azi, sufocat de mașini înșirate la stopuri, împânzit de telefoane mobile, survolat de avioane, potopit de televizoare, gâdilat de aerul condiționat, populat din belșug cu studenți făr-de giubele și studente cu fusta de-o palmă!
Răsfoind vechile gazete și cercetând opurile gălbejite ale memorialiștilor, înțelegi dimensiunea saltului izbutit în câteva decenii de la târgul patriarhal în care zilnic, la patru trecute fix, pe strada Carol, covrigarul Franț își îmbia clienții țipând distihul „Trei chifle, zece bani / La boieri și la golani” către statutul de oraș-marcă al graniței estice a Uniunii Europene.
Ia să vedem, de pildă, cum se distrau bunicii și străbunicii noștri? Desigur, înainte de orice, în funcție de starea pungii. Teodor Burada despre sfârșiturile de an: „Revelioanele, mai cu deosebire, luau niște proporții grandioase de te uimeau. Cu câte două luni înainte, multe dintre toaletele doamnelor se comandau la Paris, iar supeul se pregătea de bucătari aduși din străinătate…” Mai toată lumea bună a Iașilor era abonată la Teatrul Național din Copou. Lojile erau ticsite cu mobilier și covoare aduse de acasă, așa că nu semănau una cu cealaltă. Balurile mascate adunau periodic protipendada; poporănii de rând nu ratau petrecerile câmpenești de la Pester, la Manta Roșie, la Șoituz, dar mai ales la Copou, unde – spune Rudolf Suțu – „lua parte o lume imensă, cu colb până-n naltul cerului, cu copii călcați în picioare și cu rochii rupte și pălării turtite…” Pe post de cinema se afla „fotoplasticul” – 50 de bani intrarea. Nu mai are cine-și mai amintească de instalația ce oferea privitorului („două stecle de persoană”) diapozitive cu (cred) felurite imagini, adică, așa cum spunea reclama, „vederi și figuri din toată lumea”. Azi, apeși tasta computerului și ai mapamondul la picioare! Tot din jocuri de lumini se nutrea și spectacolul figurinelor articulate: „un singur ceauș punea în mișcare niște păpuși tăiete din carton”, astfel înfiripând o reprezentație de umbre, susținută cu textul rostit „din off”. La mare trecere era cânticelul comic „Von Kalikenberg” (autor, Ion Ianov), singurul care s-ar putea zice că-și păstrează ceva actualitate… inerțială: „Toate nemțile vorbesc / Că la țară românesc / Toți faliții pot să vie / Ca să facă bogăție!” Premonitorie, strofa ce urmează pare a vorbi despre… Bechtel: „Kilometri poți să fașe / Mii și sute, chit îți plașe / Și habar de grijă n-ai / Că în veci samă nu dai”.
Exista disponibilitate și generoasă receptivitate pentru farse. De 1 aprilie, rezervatul savant Gr. Cobălcescu a vestit că s-a descoperit, la Repedea, un vulcan gata-gata să erupă. Drept pentru care, în mare grabă, au început să se alcătuiască planuri de evacuare a Iașiului! Seară de seară, pe ulițele târgului treceau păpușarii, care întrebau, la ferestre, dacă gospodarul îi primește și vor să-i cânte cu perdea sau făr-de. Strigau cât îi ținea gura: „Păpuși, păpuși de la Huși / Cu capul cât un căuș / Păpușele franțuzești / Tot să stai să le privești.”
Topitu-s-au de tot zăpezile de odinioară…