WEEK-END

Unde fugim, vara, de-acasă? Am luat-o mai întâi către răs-lăudata Vale a Prahovei. N-a fost cea mai fericită inspirație. Sinaia este literalmente potopită de mașini, ATV-uri, autocare, turiști, reclame, gropi (se schimbă canalizarea!) și șmecheri. O mie de crâșme, baruri, cofetării, nici un
service auto pe toată Valea! Pe trotuar, trebuie să înaintezi făcându-ți loc cu un umăr înainte, ca-n viermuiala din Șanhai ori Hong-Kong. La magazinul Penn a trebuit să abandonez căruciorul (încărcat!) din pricina nesfârșitei cozi de la casă. Concediul în stațiunile de pe Valea Prahovei este croit pentru masochiști: ca să urci cu tele-cabina de la Bușteni, aștepți la rând
3-4 ore. La Sinaia, e mai ieftin: doar două ceasuri. Iar prețurile (toate!) fac să-ți sară pălăria. Biletul la Peleș: 18 lei. Va să zică, o familie, adică tatăl, mama și odrasla, trebuie să investească juma’ de milion vechi spre a-i fi îngăduit, pe ușa din dos (doar străinii au acces prin față, pe
la intrarea principală!) accesul în castelul regilor României! Dacă te nimerești la un sfârșit de săptămână și cutezi insertarea în infinitul cârnat al mașinilor dornice de aer curat, soare, brazi, munte, liniște, odihnă etc., înarmează-te cu Rudotel. Sigur, nu-i plăcut să circuli bară-n
bară, dar atunci când se rulează cu o viteză oarecare, cât de mică, nu disperi. Pe Valea Prahovei însă, a merge în coloană înseamnă a parcurge 4-5 metri, după care, stop! Și iar câțiva metri. Și iar stai! Sâmbăta trecută, cei 3 km. dintre Sinaia și Poiana Țapului i-am străbătut într-o oră și
jumătate; de mult aș fi ajuns pe jos! De-a dreptul ciudată mi se pare ideea despre ieșirea în natură a bucureșteanului-etalon, care, după ce a îndurat chinul drumului până sub Caraiman, se aciuează cu familionul pe iarbă, la câțiva metri de șosea, în fumăraie, colb și smog. Acolo își întinde victorios pătura, aprinde (obligatoriu!) grătarul și dă drumul la casetofon: e-n natură, face turism, e fericit! O fi, poate, mai bine decât în infernul Capitalei sfarogite la 42 de grade, dar chiar așa… Am lăsat în urmă fără regret „Perla Carpaților” (unde nici crucea de pe Caraiman nu se mai aprinde noaptea; ipoteze: defecțiune tehnică – de atâta vreme și-n plin sezon? – ori
economie de curent, ca pe vremea…) cătând o-ntâlnire cu muntele fără hărmălaie, manele, alde Goe șutând în peturi, fum de mititei și-nghesuială ca la meci. Și unde poate fi sălbătăcia mai sălbatică, decât pe Transfăgărășan? Hai la Bâlea, acolo n-ajunge oricine. N-a fost cea mai fericită inspirație.Pe Valea Prahovei mai poți ieși din coloană pe vreo străduță dreapta-stânga.
Aici, stâncă-n stânga, prăpastie în dreapta, așa că rulezi cuminte, de-un ceas și mai bine, în coada unui Logan bej (ajungi să-l urăști!), într-o nesfârșită coloană, înșiruită sufocant de la Curtea de Argeș până la Vidraru. Urlete în tunele (ca să se verifice ecoul!), claxoane, manele,
bumba-bumba, fumăraie, nervi, porumb copt (3 lei știuletele; în orele de vârf, 4), n-ai cum opri, n-ai unde întoarce, te lași dus de val. Lacul n-ai cum să-l vezi, din pricina parapetului prea înalt. O fi pe-aici, pe undeva, nu căsca gura, mergi și iarăși mergi, altfel se proptește-n tine cel din
spate, tot înainte, motorul fierbe, apa minerală dă-n clocot, răsufli sacadat produsul acru al eșapamentelor, n-are importanță, circulă! Izbutesc, în cele din urmă, să-ntorc dincolo de lac și-o cârmesc către Valea Oltului. De astă dată, a fost alegere fericită: fiind duminică seara, puhoiul curge în sens invers: către Capitală. Pe sensul nostru, boierie. Dincolo, prăpăd! Și-mi închipui ce-o fi fost peste zi! Învățăminte: dacă vă propuneți un drum către Carpații meridionali, trasați mai întâi pe hartă un arc de cerc cu raza de 200 km. și centrul în București. De vineri până luni, nu-l încălcați. Altfel…