Vremea marilor trădări

Un celebru personaj din opera lui Caragiale, spunea: „Unde nu-i prințip, e corupție, iar o soțietate fără prințipuri va să zică că nu le are”. Caragiale a scris asta acum mai bine de 100 de ani, dar ne-a fost dat tocmai nouă să trăim pe viu, ceas de ceas, aceste adevăruri. Naiba știe de ce mă tăvăleam de rîs cînd citeam asta, acum vreo 40 de ani… că acum mă ia plînsul cînd văd cîtă dreptate avea Maestrul. Grav e faptul că Caragiale (cacofonie permisă, nu?) vorbea despre politicieni care și azi, ca și atunci, au rămas cam aceiași. Și nicidecum despre fotbal și fotbaliști, că nici nu prea se inventaseră pe atunci. Iată că a trebuit să ajungem în Mileniul III ca să constatăm că fotbalul, cel puțin la noi, a ajuns un fel de politică, măcar în sensul că e la fel de curvit. Bunăoară, cazul Crăciunescu: de cînd a fost instalat în vîrful arbitrajului românesc, omul a luptat cît și cum s-a priceput pentru a curăța sistemul de corupție. Și a primit destule elogii pentru lupta sa…. Pentru ca într-o (bună?) zi, aceiași care-l elogiau să-l trîntească printr-o acțiune-fulger din care credeam că nu se va mai dezmetici mult timp de-acum încolo. Aiurea! Ca un veritabil Hopa Mitică, iată-l tot în picioare, ba și după un flick-flack cu aterizare tocmai la Timișoara! De unde concluzia că Crăciunescu este perfect adaptat sistemului și că drama lui o trăim mai mult noi decît domnia sa! A doua trădare în clasicul stil românesc s-a comis chiar la Timișoara, unde patronatul echipei atît l-a lăudat pe Olăroiu încît, aprope firesc, a venit și momentul suprem: acela al destituirii, la nici un an după ce fusese instalat. Oare de de mă mai miră? Dar cea mai tare chestie e tot asta cu Lupescu: de unde ne-a făcut capul mare cu acuzații perfect îndreptățite la adresa Nașului (care a avut grijă și să-l facă de rahat pe motiv de studii… lipsă!), iată-l acum pe mîndrul Ionuț partizînd cu Nașul împotriva lui Gică Popescu. Prețul trădării? O funcție de rahat într-o Federație de rahat care conduce un fotbal de rahat. Iar moțul este însuși Nașul. Închei tot cu Caragiale, mereu actual: „Trădare, dar s-o știm și noi!”.