Invidiez sincer clasa fotbalistică a țării, căreia atâta de puternic i se suflă-n pânză, că poate fi considerată stat în stat.
N-o pizmuiesc din cauza banilor enormi și nemeritați mânuiți de jucători, bani materializați în piscina vilelor, în goana limuzinelor, în siliconul fotomodelelor și-n dividendul biznisurilor. Nici din pricina popularității ilicite dobândite de conducătorii de cluburi – care intră apoi fluierând în politică – nu pizmuiesc această lume pâcloasă, clădită în jurul bășicii rotunde.
Nu, altul este motivul ciudei mele. Ceea ce mă enervează este că, de fiecare dată când o echipă românească de fotbal simte că asupra ei planează o nedreptate, ea are posibilitatea să pretindă imediat arbitri străini. Prin această metodă, problema este dreasă, deoarece, când te fluieră un arbitru neamț, belgian ori un slovac, știi că și ăla poate greși, că-i tot om, dar măcar n-o face cu intenție și nu te trage în piept ca pe un fraier.
Sunt frustrat că noi, cetățenii de rând ai României, nu beneficiem de drepturi egale cu fotbaliștii. Bunăoară, dacă avem un proces la tribunal, să putem cere din prima judecători străini, fără să mai batem ulterior drumul până la Curtea Europeană. Sau când ieșim cu automobilul la șosea, să solicităm să ne fluiere și să ne amendeze polițiști străini; iar când batem drumurile după vreo aprobare la primărie, să ni se repartizeze o brigadă străină de funcționari, care să ne garanteze un tratament corect.
Pentru că legile țării sunt deseori cel puțin discutabile, aș vrea s-avem dreptul să cerem și să primim parlamentari străini, pentru a ne umple cu ei Senatul și Camera Deputaților. Mai mult, fiindcă imnul țării are mai curând un efect de somnifer, în pofida versurilor care îndeamnă la deșteptare, ar fi corect s-avem posibilitatea să ne alegem și un imn străin.
Corect ar fi și să putem cere ca, în mandatul următor, să ne arbitreze un președinte străin. Nu rege, că de ăsta a mai fost, ci președinte, cum se cade într-o republică serioasă.
