VITEJII

Depinde cum e citit titlul de mai sus. Cu accentul pe e, te duce cu gândul la isprăvile unor personaje de legendă. Cu accentul pe i, prim-planul aparține faptelor și nu eroilor. Vitejiile vitejilor din orice vreme se așază în admirația generală cu o condiție: să nu fie săvârșite după război. Ori înainte de război. Am avut un confrate, Dumnezeu să-l ierte, că a trecut în lumea celor drepți, care, imediat după decembrie 1989, declara convingător și acuzator în mai toate gazetele că a fost persecutat și arestat de comuniști. Chiar a fost. Eram de față: făceam armata împreună, la Botoșani și plutonului nostru i-a venit rândul să curețe cartofi, la bucătărie. Amicul S.B. a considerat că-i sub onoarea lui de viitor profesor să participe la astfel de corvoadă și a anunțat bățos că nu curăță cartofi în ruptul capului. Total lipsit de umor și de înțelegere pentru puseurile de orgoliu, căpitanul X l-a expediat pe nesupus la arestul regimentului. Asta a fost pușcăria lui (de o noapte); a trecut-o, cu de la sine putere, în contul gesturilor de protest social și nu s-a sfiit să bată darabana după aceea – iar unii s-au grăbit să-i dea crezare. Poate, dacă n-aș fi fost de față, l-aș fi crezut și eu. Mi-am amintit întâmplarea citind în ziarul „Pro sport” (4 aprilie) o declarație stupefiantă a fotbalistului Chivu: „Am furat o ștampilă importantă și am urinat pe documentele Partidului Comunist.” Precoce, băiatul! Curajosul gest dizident l-a comis când avea vreo zece anișori. S-ar pune, totuși, o întrebare: ce căutau „documentele Partidului Comunist” în calea jetului urinar al țâncului răzvrătit, unde, cum și când s-a produs episodul contestatar și cam ce soi de „documente” a spurcat Chivu în incontinentul său elan revoluționar? Cu toată jena și cerând cuvenitele scuze, va trebui să mă refer la bancul care circulă de ceva vreme pe internet: cică, la un chef, un român și un american s-au luat la întrecere pe tema unde-s cele mai mari libertăți democratice. Yankeul a declarat că, odată, supărat pe președintele USA, a intrat în biroul oval și-a scuipat pe telefonul prezidențial. Românul, și mai curajos, a spus că, pe vremea lui Ceaușescu, a urinat pe zidul Comitetului Central. Către sfârșitul chefului, fiecare a recunoscut c-a exagerat. Americanul a retractat parțial: de scuipat a scuipat, dar nu chiar în biroul oval, ci doar pe ecranul TV, în timpul transmisiei unui discurs al președintelui. Românul a dat și el înapoi: da, a făcut pipi pe zidul CC, dar… fără să se descheie la pantaloni. Mă-ntreb dacă Chivu… s-a descheiat când a udat „documentele Partidului Comunist”. Cinstit și ceva mai serios vorbind, un sportiv de talia lui Chivu, deplin realizat, prețuit în lume și adulat de fani, n-are deloc nevoie de astfel de povești ridicole și aberante. Să le lase pe seama celor ce n-au altă șansă de a intra în atenția generală decât fabulând și născocind vitejii după război. Adevărații dizidenți refuză circul exhibării lăudăroase! Și apropo de război: președintele Băsescu s-a adresat pentru întâia oară nației cu formula „dragi români”. Când Germania a atacat URSS, în 1939, Stalin a rostit la radio un faimos discurs, utilizând inedita formulă de adresare „frați și surori” (bratțî i sestrî”), într-o disperată încercare de „captatio benevolentia”. Era cumplit de încolțit.
Acest „dragi români” băsescian să fie simplă găselniță populistă, ori să anunțe un lung război intern? Aferim!