Nu pot rămâne indiferentă la cazul zguduitor de trist al elevului care s-a sinucis în floarea vârstei din clasa profesorului Braicu, care îi era pe deasupra și diriginte.
Am slujit școala aproximativ 32 de ani. Copiii au constituit pentru mine rațiunea mea de a fi, infuzia de tinerețe, acea pastă emolientă și parfumată ce trebuia modelată, de către noi, profesorii.
Corpului profesoral îi sunt încredințate aceste mlădițe pentru a fi îndrumate pe drumul firesc al creșterii lor intelectuale, fizice și morale.
Copilul plăpând, adus de mână la școală, trebuie să devină peste ani un om instruit și educat.
Profesorul este acela care ajută forțele înnăscute ale naturii umane să se deschidă ca mugurii plantelor primăvara.
Numai cine iubește cu adevărat copiii, numai cine știe să se dăruiască acestei profesiuni a tuturor profesiunilor, numai acela poate fi dascăl.
Munca la catedră presupune o bună pregătire de specialitate, dar și o deosebită pregătire pedagogică, psihologică și metodică.
Autoritatea profesorului este împletită din exigență și înțelegere.
Forța de convingere a lui nu constă în comandament, ci în puterea de sugestie, în modul în care știi să rezolvi și să apropii cele mai aride probleme de mintea și sufletul elevului.
Acestea au fost coordonatele după care m-am ghidat în munca didactică. Au trecut prin mâna mea sute și sute de promoții. Pentru fiecare am găsit un cuvânt bun, răbdare și înțelegere. Azi, când mă întâlnesc cu foștii mei elevi, simt respectul și recunoștința lor și am mari satisfacții.
În cariera mea didactică din orașul Suceava m-am intersectat întâmplător cu activitatea de profesor a domnului I. Braicu.
Eram contrariată (uimită chiar) de duritatea comportamentului sau de autoritatea lui excesivă, de disprețul pe care îl manifesta față de toți din jur. Mă uitam uneori pe geam din clasa la care predam și auzeam și vedeam înjurăturile și palmele pe care le încasau bieții copii pe terenul de sport, când își dădeau normele.
Sigur, uneori este nevoie de autoritate, deoarece unii elevi te scot din sărite.
Mă gândeam atunci că nu-i rău să-i mai pondereze cineva, dar să ajungă până acolo încât să-ți faci din asta un mod de lucru, până acolo încât să umilești și să rănești adânc țesătura fină a psihicului unui adolescent, mi se pare absolut inadmisibil.
„Profesorul” Braicu nu avea ce căuta în învățământ. El trebuia să fie supraveghetor la închisoare, să lucreze cu deținuți, cu răufăcători, cu bandiți.
Poate acolo, și nici măcar acolo, dădeau rezultate metodele sale și modul său de a se comporta.
Arogant, sfidător, plin de aere și de fumuri, încrezut pentru averea dobândită prin căsătorie, el a practicat ani de zile aceste maniere și procedee de educație în școală și poate nu numai. Îl consider vinovat pentru sinuciderea elevului, mai ales că era și diriginte. Un diriginte trebuie să fie ca un părinte, să-l suplinească pe acesta cu competență. Din experiența de la catedră, din experiența din viață sunt ferm convinsă că uneori preferi să fii lovit mai bine, decât umilit, înjosit, înjurat, batjocorit („țăran împuțit”, „bidon turtit” etc.) și îngenuncheat psihic.
Țesătura fină a sufletului se deteriorează iremediabil la aceste tratamente, adânc în cele mai delicate fibre ale personalității tale și foarte greu se vindecă.
Încet, încet te descurajezi, cazi în depresie, vezi totul în negru, ajungi să-ți pui capăt zilelor, mai ales dacă nu ai un suport moral, dacă treci prin frământările specifice vârstei de adolescent sau dacă ești, în general, sensibil.
La suflet nu poți umbla cu bisturiul!
Așa cred că s-a întâmplat cu elevul care s-a spânzurat.
Deci profesorul Braicu, dirigintele lui, nu este vinovat direct? Stau mărturie acuzațiile concrete ale colegilor, mărturisirile lor, intențiile lor de a pleca de la clasa lui. Se impune o anchetă serioasă. Eu mă mir cum de i-a mers până acum!
Sub masca unui om „educat”, „cult” – cu o bună poziție socială, acest individ a fost și este în realitate extrem de agresiv și violent.
Inspectoratul trebuie să ia măsuri, să nu adoarmă, să rămână în amorțire sau să trateze cu ușurință și indiferență.
Organele de poliție să se sesizeze!
Părinții să dea curs unei acțiuni în instanță.
Dacă nu, lumea va fi a celor brutali, grosolani și plini de sine. Vinovatul să plătească scump! Deși nimic nu-l va aduce înapoi pe cel care a plătit cu viața.
Este foarte, foarte grav. Doresc să sensibilizez opinia cititorilor ziarului „Monitorul”, care a relatat faptele, dar n-a pus punctul pe „i”, sugerând că proful n-ar fi vinovat direct.
Oare așa este? De vinovații morali ce spuneți?
Cu considerație, un Profesor sub protecția anonimatului de frica violenței lui Braicu
