Pe drumul asemănării cu Dumnezeu, omul „căzut“ este chemat să pună început. Neîncetat. Tăcerea buzelor, paza ochilor, a auzului și a minții de stimulul păcatului sunt trepte primare în procesul de tămăduire a sufletului de rănile neascultării.
Nu de puține ori oamenii dezvoltă afecțiuni psihice sau fizice care nu pot fi tratate clinic. Ei caută cu disperare tămăduirea, însă medicina clasică nu îi poate ajuta totdeauna. Și atunci sunt căutate căi alternative de vindecare. Însă vindecarea de boală, și mai ales de suferința sufletului pentru păcatele sale, este posibilă numai prin rugăciune și pocăință, în dar de la Domnul Iisus Hristos.
În cele ce urmează vom căuta să arătăm că păcatele lăcomiei, neascultării și mândriei dau naștere bolilor sufletești, dar și afecțiunilor trupului, remediile fiind posibile numai în sânul Bisericii, prin rugăciune și pocăință. Ilustrative vor fi, în acest sens,Viața Cuvioasei Maria Egipteanca, Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul și literatura filocalică.
Izgonirea primilor oameni din Rai a fost urmarea păcatului neascultării, prin poftirea lumii materiale. Adam, care odinioară nu cunoștea foamea, setea sau frigul, a început deodată să sufere. Omul a fost dezbrăcat de „haina luminii“ și îmbrăcat cu „haine de piele“, adică a fost supus regimului condiționărilor specifice lumii animale, căreia a dorit să se asemene. Mare a fost plânsul lui Adam, însă întoarcerea nu a mai fost posibilă. Dacă acesta și-ar fi recunoscut păcatul și ar fi cerut iertare de la Dumnezeu, Adam „ar fi rămas în Rai și ar fi fost scutit atunci printr-un singur cuvânt de tot cercul acela de zeci de mii de lucruri rele cărora li s-a supus fiind surghiunit și zăcând în iad atâtea veacuri“ (Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, 5). Însă Adam a dat vina pe Eva, femeia lui, iar Eva pe șarpe, care a ispitit-o, și noi repetăm acest gest al dezvinovățirii până astăzi. Atunci când ne judecăm părinții biologici și părinții duhovnici, când aruncăm vina la societate și pe lipsuri pentru avorturi și alte păcate, când spunem că ne merge rău din cauza vecinilor și a semenilor, nu repetăm oare gestul primilor părinți?
Omul de astăzi nu își asumă responsabilitatea pentru faptele rele comise
Omul de astăzi nu se pocăiește, nu își asumă responsabilitatea pentru faptele rele comise, oricine altcineva este vinovat, numai el nu. Se consideră însă pe deplin autorul faptelor sale bune, așteptând recunoștință infinită de la semenii lui pentru pustiul de bine făcut. Or, cum putem fi noi autori doar ai faptelor bune, fără a fi autori și ai faptelor noastre rele?…
Omul nu se poate pocăi atunci când se raportează la o lume ireală
Cei care se spovedesc fără pocăință se percep adesea a fi naturi logice, pe care emoția nu le poate determina să greșească, singurii vinovați de „imperfecțiunile“ lor fiind ceilalți sau societatea.
Aceștia, ceilalți, au ce au cu ei, altfel, ei ar vorbi cu toată lumea, nu ar avea nimic cu nimeni. Doar ceilalți sunt ilogici, emoționali, absurzi, se supără fără motiv, și încă cu anii nu ne mai vorbesc. Iată cum construim, pe nesimțite, un univers paralel fantastic, ce devine realitatea la care ne raportăm. Păcătosul nepocăit, fără să își dea seama, se vede pe sine ca pe o entitate care nu poate acționa decât corect, pentru că acționează logic. În percepția sa, ceilalți greșesc pentru că sunt naturi diferite, emoționale, nu acționează logic, ca și când nici nu am avea cu toții o natură umană comună. Mr. Spock, extraterestrul fără greșeală, lipsit de orice emoție, condus exclusiv de logică în acțiunile sale, din bine cunoscutul serial Star Trek, ilustrează imaginea de sine a păcătosului nepocăit. De observat: nu separăm conștient și conceptual aceste două universuri, dar ne purtăm ca și când realitatea chiar așa ar sta.
Pr. Constantin Ghiță – Ziarul Lumina
