Prima semifinală a Cupei României, meciul retur dintre Mediaș și Dinamo, a fost o excepție fericită de la „regula de aur” a fotbalului românesc, aia care zice că dacă stai cu curul în poartă 90 de minute, iar o dată ieși de acolo și (dacă-ți dă Domnul noroc porcesc) o bagi la ăilalți în ațe, atunci ești echipă mare, că doar „rezultatul contează”!
Mentalitatea asta de căcănar, promovată de „strategi” precum Pițurcă, Lucescu ăl’ mic, Ciobotariu și încă alții și alții, s-a dus naibii alaltăieri, când am văzut un meci realmente strălucitor (nu, nu strălucit!) în care ambele echipe au jucat fotbalul pe care de regulă îl admirăm și îl invidiem la spanioli, englezi, francezi (dacă nu urmăriți campionatul Franței, să știți că acolo, de vreo doi ani, se joacă un fotbal fabulos în privința spectacolului). Am văzut goluri, ratări, întoarceri de scor și de calificare virtuală, viteză, tehnică, disperare, fericire. Astfel încât, la final, dincolo de mâhnirea că Dinamo a eliminat Mediașul, mi-a rămas bucuria de a fi urmărit un meci adevărat.
Culmea e că „faliții” mei, clienții permanenți ai acestei rubrici, Moți și Săgeată, au făcut poate cel mai bun meci din carierele lor: Moți a salvat realmente miraculos, ba și cu o execuție impecabilă, golul care poate ar fi dus Mediașul în finală, în timp ce Săgeată a tras șutul vieții, un voleu din alergare, care nici acum nu pricep cum a putut fi apărat.
Am văzut tot acolo și cea mai frumoasă fază de atac din ultimii mulți ani din fotbalul nostru: cea în care portarul lui Dinamo a parat în aceeași fază trei șuturi formidabile, fiecare din ele putând deveni un gol splendid.
Tot gândindu-mă la ce s-o fi întâmplat, mi-a ieșit concluzia că la Mediaș e un antrenor atipic pentru fotbalul nostru, iar la Dinamo s-a schimbat căcănarul cu un fotbalist / antrenor (care chiar înțelege fotbalul) exact când trebuia pentru ca băieții ăia să joace. S-a ajuns astfel la paradoxala situație ca Dinamo să arate un fotbal mult mai bun decât pe vremea când avea 11 puncte avans în campionat.
Dincolo de calificare în sine, aceasta e marea victorie a lui Dinamo: că știe, totuși, să joace. O victorie care, culmea, a coincis cu o înfrângere.
