Dacă viața ar avea un tipar, totul ar fi absurd. Dacă arta ar fi făcută pentru a fi răsplătită, și-ar pierde toată valoarea. Cred că atunci când creează, artiștii se joacă: cu lumini, culori, umbre, idei…
Cred că joaca e cea mai dumnezeiască însușire pe care omul o poate cultiva. Dacă viața ar avea un tipar, dacă am ști cu toții că avem de parcurs un drum de la A la B, totul ar fi absurd și fără nici un farmec. Viața, așa cum e ea, e o imensă taină dumnezeiască.
Am fost învățați că, dacă vrem să reușim în viață, trebuie să ajungem cât mai sus, să avem funcții cât mai importante, să obținem cât mai multe titluri, să câștigăm cât mai multe concursuri, să fim apreciați și lăudați, să fim „tari” în orice mod posibil, să ne ajungem, într-un cuvânt. Și pe parcursul acestei deveniri, am uitat tot ce era mai important: am uitat să trăim, am uitat să ne simțim bine, să vedem lumea din jur, frumos…am uitat de joacă, am uitat de artă, de cărți și muzică…am uitat de Dumnezeu. Cimitirele sunt pline și de oameni importanți, de oameni care au murit lăsând în urmă averi, titluri, ambiții. Ambiția poate deveni una dintre cele mai tâmpite însușiri ale omului. Ambiția poate să ne încrânceneze și să ne urâțească. De aceea ne plac așa mult câinii, deoarece ei nu au ambiții și nu se încrâncenează, ei se joacă.
Dacă Dumnezeu ar fi creat viața cu un anumit tipar, totul ar fi fost absurd…Dumnezeu ne-a lăsat pe noi să-i creionăm tiparul, să-i găsim sensul, dar noi am reușit să transformăm acest dar într-un blestem. Dumnezeu ne-a dat liberul-arbitru pentru a descoperi grandoarea vieții, dar noi l-am folosit pentru a transforma viața într-un calvar și într-un zbucium neîncetat spre titluri, posesiuni și câștiguri. Am făcut-o mică și urâtă. Orice și oricât am avea, nu e niciodată suficient. Întotdeauna mai e ceva de împlinit: o casă mai mare, o mașină mai puternică, un serviciu mai bun, o haină de firmă…Abia după ce vom atinge aceste scopuri, „ne vom găsi fericirea”. Fericirea nu e niciodată prezentă, ea e întotdeauna în viitor, când o anumită dorință se va îndeplini. Dar, surpriză: în momentul în care dorința se îndeplinește, fericirea nu apare. Apare în schimb dorința de a împlini un alt scop, care cu siguranță „ne va face fericiți”. Ce glumă bună! Și pe drumul acesta spre împlinirea următoarei dorințe, suntem în stare să călcăm aproape totul în picioare: prieteni, apropiați, familie, natură, timp liber, joacă…
Nu poți fi jucăuș pe drumul spre afirmare. Trebuie să fii serios, încruntat și ambițios, să nu te abați de la cale…Cred că pentru cei mai mulți dintre noi, viața e un dar prea mare, prea simplu și frumos pentru a putea fi apreciat la adevărata lui valoare. Oamenii mari nu se mai joacă, nu mai creează, nu mai apreciază și nu mai au ochi pentru frumos. Nu e niciodată timp pentru asta, iar drama intervine pentru mulți, când e prea târziu, în momentul în care realizează că poate nu au trăit cum ar fi vrut și nu s-au bucurat suficient de cei din jur, de natură, de artă, de faptul că sunt vii…
Simona VOIAȘCIUC
