Viața religioasă în satul românesc străvechi

Țăranul român trăiește într-o cuprinzătoare viziune metafizică și religioasă. Viața sa este străbătută de un bogat suflu mistic. Așezat la limita între fizic și metafizic cu încălcări în ambele domenii, conștient de această așezare dramatică, țăranul român își exercită ființa pentru a depăși trecătorul din el. Trăiește condiția materială cu conștiința că a rămâne în ea înseamnă a rămâne în păcat. Pentru împlinirea rosturilor sale superioare de om răspunde cu o intensă viață interioară și religioasă. Așezarea sa în lume și viața este în așa fel întocmită încât lupta pentru împăcarea și câștigarea unui prisos de bine în sensul soartei sale de oră, adică de ființă spirituală.
– La țară, religia este adevărată și cea mai de seamă activitate spirituală
Necuprinsul lumii acesteia, tainele țesute în fiece făptură, în fiece chip, în fiece act și trecere, tainele existenței sale însăși, îl fac să răspundă, îl fac să lupte pentru cucerirea sensului și sprijinului absolut: Dumnezeu.
Dumnezeu, pentru țăranul român nu este o idee ci o realitate vie, nu este dincolo ci este pretutindeni. Omul, pentru țăranul român nu este o expresie a pământului acesta ci a cerului, a spiritului. Omul vine aici de la Dumnezeu și trebuie să lucreze (așa căzut cum e) în sensul Lui.
Se înțelege deci că în satul românesc străvechi, religia nu este o activitate în care socialul domină, nu este un fenomen care se produce mecanic în virtutea cine știe căror legi sociale. Religia aci este adevărată și cea mai de seamă activitate spirituală, loc de obârșie și dezvoltare a tuturor forțelor de creație ale țăranului.
– Religia apare în viața satului ca o expresie a nevoilor omului de a-și găsi o cale de împăcare și stabilitate a existenții lui în lume
Activitatea spirituală și deosebitele forme pe care le ia în satul românesc, sunt o expresie firească și necesară stării și soartei omului aci. Pe această cale el își alungă urâtul (metafizic sau social), își lărgește condițiile de viață, sporește creația și se recreează pe sine în sensul legilor sale originare.
Religia apare în viața satului nostru ca o expresie a nevoilor omului de a-și găsi o cale de împăcare și stabilitate a existenții lui în lume. Legat de anumite legi, înconjurat de lucruri al căror rost nu-l știe deplin și de forte care îl depășesc până la nimicire, omul își rânduiește viața și învinge aceste condiții numai prin credința sa și prin legătura cu Dumnezeu. Puterile sale de gând și faptă își au originea în această legătură.
– Viata religioasă a satului cuprinde un sistem de reprezentări și unul de practici religioase care dau expresie concretă celor dintâi
Viata religioasă a satului cuprinde o seamă de fenomene, care printr-o abstracție pot fi reduse la două categorii: un sistem de reprezentări și unul de practici religioase care dau expresie concretă celor dintâi. La temelia amândurora stă trăirea religioasă, forța interioară care însuflețește și face cu putință funcționarea celorlalte două.
O concepție de viață, o reprezentare a lumii și ordinii care o ține, o determinare a sensurilor și căilor ce duc la cucerirea absolutului, toate acestea desigur într-o dominantă creștina, iată în câteva cuvinte alcătuirea religiei în satul românesc. Credințe și acte, trăiri și sforțări practice, rosturi, sensuri și acte care transfigurează, experiențe care deschid ca pe o carte învățătura cea mai înaltă și apropie tainele. Este în viață religioasă a satului românesc străvechi, atâta suflu, atâta tumult, atâta sens și bogăție, încât cu greu cercetătorul neavizat ar putea surprinde ceva din adâncurile vieții spirituale, ci cu mult mai sigur va prinde aparențe lipsite de conținut. (www.crestinortodox.ro)