Viața religioasă a satului

Viața religioasă a satului capătă chip în primul rând în biserică. Biserica este aci așezământul tradițional care organizează și îndrumează viața religioasă. Să vedem ce înseamnă această afirmație.
Biserica este un așezământ tradițional pentru că închide formal o experiență îndelung repetată, o experiență de milenii. Cu toate că biserica așa cum se înfățișează astăzi are un caracter oficial, de stat, ea se păstrează dincolo de oficial în popular. Rădăcinile adânci aici sunt.
Biserica organizează și îndrumează viața religioasă a satului. Prin aceasta voim să spunem că în rosturile sale esențiale și actuale, biserica răspunde religiozității, răspunde nevoilor interioare ale țăranului și dă totodată rânduielile necesare promovării spiritualității sătești.
Biserica satului privită în câmpul său de activitate, are două mari categorii de fapte. Pe deoparte este liturghia duminicală a cărei rânduială are un caracter oficial mai pronunțat. Pe de altă parte sunt o seamă de acte religioase care privesc viața omului în deosebitele sale vârste și situații specifice de la naștere până la moarte și cele care apar în legătură cu casa și îndeletnicirile sale zilnice. Acestea au o rânduială tradițională mai pronunțată și un caracter local mai arhaic.
Biserica de azi a satului, formă tradițională cu un conținut de viață actuală, reprezintă funcțional viața religioasă și spiritualitatea satului. Ea organizează viața religioasă și promovează valorile ce-i aparțin. Viața religioasă a satului românesc are însă un cuprins mai mare decât acela arătat până aci. Biserica însăși supraveghează sau numai îngăduie o seamă de credințe și acte, care deși nu au un caracter creștin, sunt apropiate ca natură. Este vorba de o întreagă serie de fapte religioase, mituri și practici, trecute în folclor sub numele de credințe și superstiții populare, iar în teologie sub numele de credințe și obiceiuri păgâne.
– Viața religioasă a satului cuprinde în adevăr biserica
O credință neîntemeiată a făcut ca cercetătorii civilizației sătești să dea o atenție deosebită credințelor și superstițiilor ca fiind în afara bisericii oficiale, ca având un caracter cu adevărat popular. Cercetătorii folcloriști au ignorat în întregime rolul bisericii în viața religioasă a satului și țăranului român, așa cum bunăoară teologii înclină să înlăture tot ce este dincolo de dogmă și ritualul creștin.
Această deosebire tăcută în viața religioasă a satului, cercetătorii au putut fi înclinați să studieze numai una din categorii de fapte, fiecare după pregătirea și sensibilitatea de care dispunea, ignorând cu desăvârșire pe cealaltă.
În realitate lucrurile stau cu totul altfel. Viața religioasă a satului românesc nu poate fi determinată și înțeleasă fără studierea totală a acestor fenomene. Deși pot fi deosebite mintal, cele două categorii alcătuiesc în realitate un întreg, un organism cu o tradiție de milenii. Viața religioasă a satului cuprinde în adevăr biserica, cu expresia sa rituală cea mai obișnuită liturghia, dar nu o are oricum și niciodată gata, făcută oficial de către stat. Biserica satului românesc stă sub îndrumarea oficială (îndrumare ce pare să fie mai mult administrativă), dar viața ce o cuprinde ea, sensurile și ritmul ei îi dau un caracter particular ca unei făpturi aparte. Biserica satului fiind mai legată și mai adâncită în viață, este mai adâncită în sensurile locale tradiționale; ea nu este străină de sensurile și chipurile sectorului păgân al vieții religioase sătești.
Există cu adevărat în satul românesc o categorie de fenomene religioase care nu fac parte din sistemul coerent de credințe și acte ale religiei oficiale. Ele sunt totuși expresia vie și nu mai puțin organică ale aceleiași atitudini firești de adorare și respect pentru lucruri sfinte sau interzise, manifestată prin forme tradiționale de cult. Este vorba deci de o viață religioasă mai bogată decât religia oficială.
– Spiritualitatea locală străveche s-a adaptat formelor și sensului vieții religioase reprezentată de biserică
Pe lângă noțiunea de religie care cuprinde o sistematizare a credințelor (dogmei) și riturilor consacrate oficial, mai întrebuințăm și noțiunea de viață religioasă care are o sferă mult mai largă și care cuprinde toate fenomenele ce exprimă în vreun fel ideea de sfințenie, toate credințele și actele corespunzătoare populare nu numai pe acelea cuprinse în sistemul religios general și oficial. Pentru sat, mult mai bogat ne vorbește acest fel de a vedea lucrurile; viața religioasă a țăranului, viața în care intră total poziția creștină, înțeleasă în acest fel este totodată și mai largă și mai specifică din punct de vedere etnic.
Această lărgire a câmpului de cercetare a fenomenului religios în satul românesc, pe cât este de rodnică pe atât este de necesară. Întinsul spațiu al mitologiei populare stă la dispoziția cercetătorului pentru complectarea studiului său integral. O largă concepție a universului, prin care țăranul încearcă să îmbrățișeze cu gândul toată această lume de a cărei taină și frumusețe se simte atras, o filosofie populară dintre cele mai bogate și interesante, fac parte din întregul religios al satului în care biserica locală tradițională conduce.
Sau, pentru a trece în categoria actelor, găsim în viața religioasă a satului o seamă de rituri și ceremonii, așa cum e bunăoară ceremonia înmormântării unde slujba religioasă creștină domină, dar unde o lume întreagă de credințe și acte rituale precreștine (în orice caz necreștine) de o străveche origine locală, sunt prezente și integrate organic în unitatea atât de complexă și variată a ceremoniei. Ritualul bradului, așa cum se obișnuiește în Valea Jiului și Hațeg, simbolurile ce le cuprinde, actele și evocările ce se fac, deși nu sunt expresii ale bisericii care este prezentă, rămân fapte religioase necontestate.
Ce s-a întâmplat în realitate? Sau, cum este astăzi această realitate? În viața religioasă a satului românesc oficialul și popularul sunt adânc întrepătrunse, uneori până la închegarea organică. Spiritualitatea locală străveche s-a adaptat formelor și sensului vieții religioase reprezentată de biserică, fără să renunțe la conținutul și valorile sale, iar biserica oficială s-a adaptat la condițiile și sensul tradiției locale fără să renunțe la ceea ce îi era esențial.
În concluzie: aceste două părți ale câmpului de activitate religioasă alcătuiesc în sânul satului românesc o singură unitate, un tot organic care metodologic vorbind, este nefiresc și nerodnic să-l despărți.
(www.crestinismortodox.ro)