Viața normală a Bisericii nu se ghidează după cantitate, ci după calitate

Învierea sau orice sărbătoare a Bisericii nu are nevoie de condiții exterioare pentru a fi trăite. Dimpotrivă, orice condiție exterioară creează impresii, exaltări, care pot alunga taina. Condițiile exterioare: muzica, numărul participanților, ritmul desfășurării slujbei etc., atunci când devin scop și nu mijloc, pot fura din taina sărbătorii. Din nefericire, ne-am obișnuit prea mult cu aceste impresii religioase, cu acești fiori trăiți doar la suprafața trupului trecând în planul doi ceea ce este mai important, adică taina experienței vii și interpersonale dintre om și Dumnezeu.
Viața normală a Bisericii nu se ghidează după cantitate, ci după calitate. Aceasta pentru că scopul ei nu-i altul decât sfințirea persoanei umane și prin ea a lumii întregi. De aceea, sfințenia în Biserică vizează întotdeauna înnobilarea duhovnicească a persoanei umane și se trăiește în modul cel mai firesc cu putință, până la limita neobservării și chiar a ignorării ei.
Aceasta întrucât sfințenia nu-i etică socială, nici viață imaculată, nici moralitate ireproșabilă, nici nimic altceva care să poată fi contabilizat sau verificat de logica și legile obișnuite ale omenirii. Sfințenia este deodată firesc și paradox, naturalețe și taină, simplitate și antinomie. Nu lipsa păcatelor din viața omului atrage calitatea sfințeniei, ci o viață păcătoasă sincer asumată, recunoscută și din pricina căreia omul intră în adevărata pocăință. În zadar romanțăm viețile sfinților eliminând din istorisirea lor anumite fapte imorale. În zadar criticăm sfințenia recunoscută a unor persoane pe motiv că au avut în viață anumite păcate, considerate grave sau chiar de moarte. Nu recunoașterea sfințeniei lor este regretabilă, ci grila după care noi judecăm deopotrivă sfințenia și păcatul. Ce păcat nu poate fi iertat atunci când omul cere iertare? Ce faptă minunată poate face omul, fără ca în aceasta să fie Dumnezeu lucrător în el? Prin urmare, nici păcatul și nici virtutea nu caracterizează definitiv viața omului, ci mai degrabă orientarea și scopul vieții lui îi dirijează lucrările bune sau rele.
Astfel, se poate ca omul derutat și greșit orientat într-un anumit moment al vieții să lucreze cele potrivnice firii sale. Dar această situație nu-i predestinează întreaga viață. Oricând, în orice clipă, ba chiar în ultima clipă a vieții, dacă omul se reorientează către scopul deplin al vieții lui, atunci, în ordinea sfințeniei, toate păcatele contorizate și reținute de istorie ca fiind fundamental rele de fapt pot să fie șterse de mila iertătoare și primitoare a Domnului. Un astfel de om, condamnat de grila morală a societății, este sfințit de iubirea arzătoare a lui Dumnezeu.
De aceea, credem că această contabilizare a faptelor, fie rele, fie bune, nu-i potrivită viziunii ortodoxe. Prima aruncă în dezamăgire și deznădejde, a doua în mândrie și trufie. Ceea ce este important pentru creștinul ortodox este întâlnirea personală cu Dumnezeu, legarea sufletului de Hristos și respirația lui prin Duhul Sfânt. Pentru această vie relație cu Preasfânta Treime, omul se străduiește neîncetat, îngerii buni sunt într-o permanentă forfotă, creația sensibilă suferă și suspină (Rm. 8, 22-23), sau mai pe scurt, toate cele create și necreate așteaptă cu înfrigurare să se înfăptuiască. Și dacă ea se întâmplă (in templum) neîntâmplător, atunci nimic nu mai contează. Orice poate fi trecut cu vederea. Bucurie mare se face în cer, (de dorit) și pe pământ! (Lc. 15, 7, 10).
Această bucurie este plină de taină, de neînțeles, de necuprins, de neexprimat și de aceea, nu poate fi trăită prin fiori, impresii, exaltări… și alte senzații de suprafață. Este pur și simplu bucuria simplității și a naturaleței sfințeniei, de care se împărtășește orice om care gustă din dulceața harului dumnezeiesc.
(Gheorghe BUTUC, sursa: Ziarul Lumina)