“VIAȚA INTIMĂ A LUI DOSTOIEVSKI” de T. Enko

– Prezentare de carte –
(Partea a II a)
Dostoievski a petrecut câteva minute în convingerea deplină că urmează să moară, și în cărțile lui, personajele își imaginează în permanență starea sufletească a unui om care se apropie de execuție. Această experiență extremă l-a făcut pe Dostoievski să aprecieze viața ca pe un dar neprețuit, să înțeleagă că trebuie să se bucure de fiecare clipă, și, în contradicție cu gândirea “intelighenței”, să aprecieze libertarea și responsabilitatea individuală.
În loc să fie executat, Dostoievski a fost condamnat la închisoare într-un lagăr de muncă din Siberia, urmată de o perioadă nedeterminată ca soldat. La întoarcerea în Rusia, după 10 ani, a scris un roman bazat pe experiența din închisoare, “Amintiri din casa morților”. S-a dus nuanța de romantism și de visare care exista în scrierile sale anterioare. Acest roman, care a inițiat de fapt tradiția rusească a literaturii de închisoare, descrie ororile prin care a trecut autorul: cruzimea gardienilor, ticăloșia deținuților care simțeau plăcere atunci când omorau copii, și existența unor suflete curate și generoase în mijlocul mizeriei și a degradării. Dostoievski mărturisește că în perioada detenției, cel mai greu l-au apăsat nu lanțurile pe care le purta permanent la picioare, nici condițiile îngrozitoare în care a trăit, ci suferința de a nu putea fi niciodată singur. Tolstoi, care i-a fost rival în ale scrisului, considera că această carte este capodopera lui Dostoievski.
În Siberia se intamplă ceea ce Dostoievski numește “regenerarea” convingerilor sale. El respinge atitudinea intelectualilor, care vroiau să-și impună ideile asupra societății și ajunge să creadă în demnitatea și bunătatea firească a oamenilor simpli. De asemenea, se atașează definitiv de Ortodoxia rusească, mărturisind, într-o scrisoare, că înseta de credință ca “iarba uscată”, și tot aici face celebra lui afirmație: “dacă mi-ar dovedi cineva că Hristos este în afara adevărului sau că în realitate adevărul e în afara lui Hristos, atunci aș prefera să rămân cu Hristos decât cu adevărul”.
În închisoare, suferă primele atacuri de epilepsie, boala declanșându-i-se, probabil, ca urmare a șocului psihic al falsei execuții.
În 1857, Dostoievski se căsătorește cu o vaduvă, Maria Dimitrievna, pe care o întâlnește în Siberia. Este prima lui mare dragoste, și suferă foarte mult în timpul acestei căsnicii, din cauza firii irascibile și bănuitoare a soției sale. De fapt, căsătoria se zguduie chiar de la început, pentru că, în noaptea nunții, mireasa asistă îngrozită la un atac de epilepsie al lui Dostoievski.
La întoarcerea în Rusia, Dostoievski se afundă în activitatea literară. Scoate, împreună cu fratele său, Mihail, două ziare importante: “Timpul” și “Epoca”, care însă sunt închise.
După 1860, Dostoievski își petrece mult timp în Europa occidentală. Avea mai multe motive; vroia să vadă societatea pe care o admira, pentru cultura sa, dar pe care o deplângea pentru materialismul său; pleca și în speranța reluării relației cu o tânără scriitoare, Apolinaria Suslova, de care era îndrăgostit și care îl părăsise; în același timp, fugea de creditori și era atras în mod dramatic de jocurile de noroc. Perioada aceasta din străinatate o transpune într-o oarecare masură în romanul “Jucătorul”, unde descrie relația “sucită” cu Apolinaria și patima sa pentru joc.
Un editor îi oferă un avans de care avea nevoie disperată, daca îi oferă un roman scris până la o anumita dată; daca nu reușea acest lucru, editorul avea dreptul să publice gratuit toate scrierile lui Dostoievski vreme de 9 ani. Când mai avea mai puțin de 1 lună până la expirarea termenului, Dostoievski este sfătuit să angajeze o stenografă care să-l ajute. Această stenografă se numea Anna Grigorievna. Cu ajutorul ei, reușește la limită să scrie “Jucătorul” și să scape din acel contract. La câteva luni, se căsătorește cu Anna Grigorievna.
Perioada căsătoriei lui Dostoievski cu Anna Grigorievna a fost cea mai fericită din viața lui. Și-a găsit în sfârșit marea dragoste în persoana unei femei cu 26 ani mai tânără decât el, modestă, supusă, care a știut cum să-l ajute și să-l sprijine în toate momentele dificile prin care a trecut. Dacă Dostoievski poate fi considerat un scriitor genial, atunci soția lui poate fi considerată un om genial. E remarcabilă atitudinea ei înțelegătoare, răbdătoare, iubitoare, intuitiv-inteligentă la o persoană atât de tânără. I-a trecut cu vederea toate: firea lui irascibilă, bănuitoare, patima pentru jocul de noroc, a răbdat cu stoicism boala lui, sărăcia și pe toate rudele lui Dostoievski, care veneau în permanență după bani și pe care el nu avea puterea să le refuze. La un moment dat, când căsnicia lor era într-un punct dificil din cauza atâtor probleme și atâtor rubedenii aflate în permanență între cei doi soți, Ana face un gest foarte curajos: își vinde toate lucrurile care formaseră zestrea ei și cu banii luați, pleacă în străinătate. Nici aici nu îi este prea ușor, din cauza patimii jocului, dar, petrecând mai mult timp singuri, relația lor se consolidează.
Până la urmă, Anna Grigorievna reușește să facă ordine în viața și în finanțele lui Dostoievski, și îi creează condiții stabile pentru a scrie. Numai că Dostoievski avea într-adevăr nevoie de liniște ca să scrie, dar avea nevoie de tumult și dezordine pentru inspirație. O altă dovadă de inteligență și de jertfă din partea soției lui a fost că, atunci când l-a văzut pe Dostoievski că se sufocă de la atâta liniște și că nu mai avea inspirație, îl trimite ea insăși să joace, deși știa care vor fi consecințele. Într-adevăr, Dostoievski se întoarce stors și fără bani, dar în scurt timp scrie romanul vieții sale, «Frații Karamazov».
A fost un model de căsnicie fericită: pe patul de moarte, Dostoievski îi mărturisește soției că a iubit-o cu pasiune tot timpul și că n-a înșelat-o niciodată, nici măcar cu gândul. De altfel, câteva din scrisorile care s-au păstrat ale scriitorului către soția sa, emană dragostea lor statornică de-a lungul a paisprezece ani de căsnicie.
Fiodor Mihailovici Dostoievski a pătruns adânc în sufletul omenesc, i-a cunoscut slăbiciunile, dar și frumusețea: a înțeles profund oamenii și totuși i-a iubit. Or e atât de greu să iubești oamenii în cunoștință de cauză. Iubim în general o imagine creată de noi a celuilalt, iar când descoperim omul așa cum este, îl lepădăm de la noi, lansându-ne în căutarea unei alte himere.
Dostoievski a lăsat o moștenire excepțională umanității în cărțile sale: a lăsat un model de iubire creștinească a aproapelui, care e atât de adevărat încât umple inimile de certitudinea că sfințenia este posibilă.
Elena Moroșan – Fundația “SFINȚII MARTIRI BRÂNCOVENI”
Contact: fundatia_smb_sv@yahoo.com, site: www.fundatiasmbsv.ro)