Întâlnindu-se Sfântul Grigorie Sinaitul cu Sfântul Maxim Cavsocalivitul și stând de vorbă cu el, între altele îi spuse și aceasta: „Te rog, preacinstite părinte, să-mi spui: ții rugăciunea minții?”-. Iar acela zâmbi puțin și zise : „Nu vreau să-ți ascund, cinstite părinte, minunea Născătoarei de Dumnezeu care s-a făcut cu mine. Eu, din tinerețea mea, am avut multă credință în Stăpâna mea, Născătoarea de Dumnezeu, și am rugat-o cu lacrimi să-mi dea harul rugăciunii minții. Într-una din zile, mergând la biserica ei, cum aveam obiceiul, o rugam iarăși cu multă și nemăsurată căldură a inimii mele. Și acolo, cum sărutam cu dor sfânta ei icoană, îndată am simțit în pieptul meu și în inima mea o căldură și o flacără ce venea din sfânta icoană, care nu mă ardea, ci mă răcorea și îndulcea și aducea în sufletul meu o mare străpungere a inimii. De atunci, părinte, a început inima mea să zică înăuntru ei rugăciunea și mintea mea să se îndulceasă de pomenirea lui Iisus al meu și a Născătoarei de Dumnezeu și să fie totdeauna cu pomenirea lor. Și, din acel timp, n-a mai lipsit rugăciunea din inima mea. Iartă-mă”.
Iar Sfântul Grigorie îi zise : „Spune-mi, sfinte, ai încercat vreodată în vreme ce ziceai rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase” s.c, vreo prefacere dumnezeiasca, vreun extaz, sau vreo ieșire, vreun rod al Sfântului Duh ?”. Și Sfântul Maxim îi răspunse: „O, părinte, pentru aceea am mers în loc pustiu și am dorit totdeauna liniștea, ca să mă bucur mai mult de rodul rugăciunii, care este o dragoste covârșitoare de Dumnezeu și o răpire a minții la Domnul”-. Iar Sfântul Grigorie îi zise : „Te rog, părinte, să-mi spui: le ai pe acestea de care grăiești ?” Sfântul Maxim zâmbi iarăși și-i zise : „Dă-mi să mănânc și nu-mi cerceta amăgirea”. Atunci Sfântul Grigorie îi zise : „O, de aș avea și eu această amăgire a ta, sfinte ! Dar te rog să-mi spui : în vremea în care e răpită mintea ta la Dumnezeu, ce vezi cu ochii înțelegerii ? (E îmbinarea obișnuită gândirii răsăritene între contactul duhovnicesc cu realitatea lui Dumnezeu și între înțelegerea ei, între iluminarea de un sens al ei.) Și, oare, poate mintea atunci să-și înalțe, împreună cu inima, și rugăciunea ?” Iar Sfântul Maxim îi răspunse : „Nu poate, pentru că atunci când vine harul Sfântului Duh în om, prin mijlocirea rugăciunii, încetează rugăciunea. Căci atunci mintea este luată în stăpânire întreagă de harul Sfântului Duh și nu mai poate să pună în lucrare puterile ei, ci rămâne în nelucrare și se supune numai Sfântului Duh și unde voiește Duhul Sfânt, acolo o duce, fie în văzduhul nematerial al luminii dumnezeiești,( în ambianța unei înțelegeri total duhovnicești, care însă nu e numai subiectivă, ci e o prezență înțelegătoare și înțeleasă, mai presus de înțelegere a lui Dumnezeu.) fie la altă vedere de negrăit, sau adeseori la o grăire dumnezeiască. Scurt vorbind, precum voiește Mângâietorul, sau Duhul Sfânt, așa mângâie pe robii Săi. Precum îi trebuie fiecăruia, așa îi dă și harul Său.
Ceea ce zic, poate s-o vadă cineva limpede la prooroci și la apostoli care s-au învrednicit să vadă atâtea vederi, măcar că oamenii râdeau de ei și îi socoteau rătăciți și beți (Fapte 2, 13); Prorocul Isaia L-a văzut pe Domnul pe tron înalt și ridicat și pe serafimi în jurul Lui (is. 6, 2). Protomartirul Ștefan „a văzut cerurile deschise și pe Iisus Hristos la dreapta Tatălui” și celelalte (Fapte 7, 56).
În același fel și acum robii lui Hristos se învrednicesc să vadă felurite vederi, pe care unii nu le cred, nici nu le primesc în nici un fel că sunt adevărate, ci le socotesc amăgiri și pe cei ce le văd amăgiți. Eu mă minunez și nu pricep, cum s-au împietrit oamenii aceștia și au orbit cu sufletul, încât nu cred ceea ce a făgăduit nemincinosul Dumnezeu, prin proorocul Ioel, că le va da celor credincioși, acolo unde zice : „Voi vărsa din harul Meu peste fiecare credincios și peste robii și peste roabele Mele” (Ioel 3,1-2). Este vorba de harul pe care l-a dat Domnul nostru și îl dă și acum și îl va da până la sfârșitul lumii, după făgăduința Sa, tuturor slugilor credincioase ale Sale. Iar când vine harul acesta al Duhului Sfânt peste fiecare, nu-i arăta lucrurile obișnuite, nici cele ale lumii cunoscute cu simțurile, ci îi arată pe acelea pe care nu le-a văzut niciodată de la sine, nici nu și le-a închipuit. Atunci, mintea acelui om învăța de la Duhul Sfânt taine înalte și ascunse, pe care, după dumnezeiescul Pavel, nu poate să le vadă ochiul trupesc al omului, nici minte de om nu le poate născoci de la sine (1 Cor. 2, 9). Și, ca să înțelegi cum le vede mintea omului acestea, gândește-te la ceea ce vreau să-ți spun.
Ceara, când e departe de foc, e tare și vârtoasă ; iar dacă o arunci în foc, se topește și în mijlocul flăcării se aprinde și arde și se face întreaga lumină și așa se sfârșește întreagă în foc și nu e chip să nu se topească în foc și să nu se facă ca apa. Așa și mintea omului : când e singură, fără să se întâlnească cu Dumnezeu, înțelege câte sunt în puterea ei. Dar când se apropie de focul dumnezeiesc și de Duhul Sfânt, atunci e stăpânită cu totul de lumină dumnezeiască și se face întreaga lumină și în flacăra Preasfântului Duh se aprinde și se topește de înțelegerea Lui și nu mai e chip ca în focul dumnezeirii să înțeleagă ale sale și cele ce le vrea”.( Chiar în relația de iubire cu altul, înțelegerea noastră e și topire a noastră și uitare de noi. Ne înțelegem pe noi și pe celălalt ca o unitate plină de căldură.).
Atunci îi zise Sfântul Grigorie : „Dar sunt și altele asemănătoare, care sunt amăgiri”. Iar marele Maxim îi răspunse : -„Altele sunt semnele amăgirii și altele ale harului. Astfel, duhul rău al amăgirii, când se apropie de om, îi zăpăcește mintea și o sălbăticește; îi face inima aspră și o întuneca; îi pricinuiește frica, temere și mândrie ; îi înăsprește ochii, îi tulbură creierul, îi înfioară tot trupul ; îi iscă, prin nălucire, în fața ochilor o lumină care nu strălucește și nu e curată, ci roșie ; îi scoate mintea din frâu și o îndrăcește ; îl mișcă să spună cu gura cuvinte necuviincioase și hulitoare. Și cel ce vede acest duh al amăgirii de mai multe ori, se mânie și se umple de furie. El nu cunoaște deloc smerenia, nici plânsul și lacrima adevărată, ci totdeauna se laudă cu bunătățile lui; e plin de slavă deșartă și fără înfrânare și temere de Dumnezeu și totdeauna e stăpânit de patimi. Iar la urmă de tot îi iese cu totul din minți și vine la pierzania deplină. Fie ca Domnul să ne izbăvească, prin rugăciunile tale, de această amăgire.
Iar semnele harului sunt acestea: Când vine la om harul Preasfântului Duh, îi adună mintea și-l face să fie cu luare aminte și smerit, îi aduce aminte de moarte, de păcatele lui, de judecata viitoare și de osânda veșnică; îi face sufletul de se frânge ușor, de plânge și se tânguiește; îi face și ochii liniștiți și plini de lacrimi. Și cu cât se apropie mai mult de suflet, cu atât îl mângâie mai tare prin sfintele patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos și prin nemărginita Lui iubire de oameni și-i prilejuiește mintii vederi înalte și adevărate și anume : 1) cu privire la puterea necuprinsă a lui Dumnezeu, care cu un singur cuvânt a adus toate din neființă la ființă ; 2) cu privire la puterea nemărginita, care singura cârmuiește și are grijă de toate ; 3) cu privire la necuprinsul Sfintei Treimi și la noianul nestrăbătut al ființei dumnezeiești și celelalte. Atunci mintea omului parcă e răpită de acea lumină și luminată de lumina cunoștinței dumnezeiești. Inima i se face senină și blândă și dă la iveala roadele Sfântului Duh: bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, compătimirea, iubirea, smerenia și celelalte. Sufletul lui primește o bucurie de negrăit”-. Auzind acestea Sfântul Grigorie Sinaitul a rămas uimit și se minuna de cele ce-i spunea dumnezeiescul Maxim și nu-l mai numea om, ci înger pământesc.
Sursa: www.crestinortodox.ro
