Viața curată și dârzenia mărturisirii înțelepte

Sfântul Ioanichie a fost persecutat pentru că cinstea icoanele și a luptat ca monah pentru restabilirea cultului acestora. Soldat de carieră, la începutul vieții, Cuviosul a știut să înfrunte cu bărbăție toate greutățile, chiar dacă a fost nevoit să se refugieze în mai multe rânduri de cei care urmăreau să-l închidă și să-l condamne pentru credința sa. El rămâne pentru noi o pildă vie de statornicie în dreapta credință, cu suportarea consecințelor negative din partea mai-marilor lumii.
Sfântul Cuvios Ioanichie cel Mare a avut o viață zbuciumată, ca de altfel mai toți cei care au trăit în perioada în care politica statului bizantin prigonea creștinii care cinsteau icoanele. Militar de carieră, în tinerețe făcând seriviciul de gardă imperială, Ioanichie a învățat cum să se apere și să-și țină păzită credința de erezia iconoclastă, care a măcinat imperiul în secolul al 8-lea și la începutul celui de-al 9-lea. Cu toate că Sinodul de la Niceea a condamnat iconoclasmul, acesta nu a fost primit de mulți dintre cei care nu înțelegeau identitatea între imaginea persoanelor sfinte reprezentate și înseși persoanele. În acest fel, atât împărații următori, cât și mulțime de funcționari și guvernatori au reînceput să scoată la iveală prigoana împotriva icoanelor și a celor ce le cinsteau. Cu toate că în prima parte a vieții, după anul 750, când Ioanichie era tânăr, viitorul Cuvios din Olimpul Bitiniei a fost cuprins, în virtutea inerției mai mult, de erezia iconoclastă. După întâlnirea sa, pe când era deja militar, cu un monah vrednic, el s-a întors la dreapta credință de cinstire a icoanelor. După o luptă împotriva bulgarilor, atunci când Ioanichie l-a salvat de la moarte pe cel pe care trebuia să-l păzească, militarul de carieră a decis să se retragă la mănăstire. A viețuit în mai multe așezăminte din Bitinia și cu timpul a ajuns să fie cunoscut ca un vrednic monah și ascet, către el venind mulți oameni pentru sfat și rugăciune.
Sfântul Ioanichie a primit de la Dumnezeu și darul vederii cu duhul, care l-a ajutat să prevadă mai multe evenimente importante din viața Imperiului Bizantin. El a fost deosebit de mâhnit pentru faptul că împărații care se succedau continuau să mențină prigoana împotriva icoanelor. Cuviosul a săvârșit multe minuni care l-au făcut cunoscut și la Constantinopol, capitala imperiului. Astfel, el a vindecat mulți oameni bolnavi, domesticea animalele sălbatice și nici chiar viperele sau șerpii veninoși nu-i făceau nici un rău. În mai multe rânduri, împărații bizantini, fie iconoclaști, fie ortodocși, au trimis la Ioanichie delegații care să-i ceară sfatul. Cuviosul a respins de fiecare dată propunerile de a accepta iconoclasmul și s-a rugat pentru revenirea tuturor la credința adevărată. El a prevestit moartea mai multor împărați, funcționari și arhierei.
Atunci când împărăteasa Irina a trimis soli la Cuviosul Ioanichie să-l întrebe dacă e bine să fie numit Metodie Patriarh la Constantinopol, acesta s-a rugat vreme de șase zile și a ieșit cu un toiag pe care l-a transmis pentru Metodie, care avea să fie patriarhul în timpul căruia a fost restabilit cultul sfintelor icoane, la anul 842. Sfântul s-a retras spre sfârșitul vieții la Mănăstirea Antidion, la scurtă vreme după întâlnirea sa cu Patriarhul Metodie, căruia i-a prezis, de asemenea, moartea la scurtă vreme după întrevederea lor. Frații de la mănăstire au văzut un stâlp de foc urcând spre cer în ziua morții Cuviosului, iar la mormântul acestuia s-au petrecut ulterior multe minuni și vindecări.
Sfântul Ioanichie a rămas pentru noi un model de statornicie în dreapta credință, chiar și în timp de prigoană sau șantaj din partea autorităților. Felul în care a reușit să înțeleagă, smerit, că erezia pe care o urma în tinerețe îi ducea sufletul la pierire îl arată un om cu credință adevărată și ascultare de sfatul cel bun. Mulți oameni au tăria mărturisirii chiar și a unei credințe greșite și de aceea discernământul și smerenia sunt atât de necesare atunci când avem intenția să ne opunem vreunei decizii din partea autorităților.
Privirea duhovnicească, de ansamblu, cu foloasele acesteia, este cea care trebuie să primeze atunci când ne gândim să ne împotrivim vreunei credințe pe care o considerăm greșită sau vreunei decizii care ni se pare inoportună. Sfântul Ioanichie a fost prins de credința greșită că icoanele nu sunt bineplăcute lui Dumnezeu, dar a dat dovadă de smerenie și a ascultat de cuvântul înțelept al monahului cu care s-a întâlnit. După aceea, el și-a schimbat opinia și și-a dedicat viața apărării sfintelor icoane. Cuviosul din Olimpul Bitiniei ne învață că mărturisirea adevărului trebuie făcută întru smerenie, dar mai ales îndelungă rugăciune. Mărturisirea adevărată este rod al rugăciunii smerite și îndelungate, nu al impulsului care vine din potrivnicia față de orice autoritate și opinie diferită de a noastră, care ni se pare atunci cea adevărată. Sfântul Ioanichie a fost indulgent cu foștii iconoclaști nu doar pentru că și el fusese la fel, ci pentru că a înțeles cu adevărat cuvintele Mântuitorului: „Milă voiesc, iar nu jertfă”, prezente chiar și în profețiile Vechiului Testament, unde expresia era cu atât mai greu de înțeles într-un mediu al răzbunării și sentimentului de dreptate cu orice preț. Rămâne pentru noi o pildă vie de statornicie în dreapta credință, cu suportarea consecințelor negative din partea mai-marilor lumii.
(Pr. Eugeniu Rogoti, Ziarul Lumina)