Ventuzele

Dureri. Dureri cumplite la orice mișcare. Dureri la mers, la urcat scări, la condus, la multe, prea multe. Cafeaua nu mai are același gust, țigările se termină parcă prea repede. Nu pot citi în picioare. E una din diminețile alea de rahat. Plouă. Nici vremea asta nu mă ajută. Cobor scările ca un zombi. Motorul toarce. Primul semafor. E roșu. 80 de secunde. Pe trotuarul din dreapta mea trec grăbiți tot felul de oameni. O mămică și un băiețel somnoros cu un ghiozdan în spate. Au o umbrelă portocalie. Cred că e de la vreo fostă campanie electorală. O bătrână cu un pardesiu gri împinge un cărucior cu două roți. Probabil merge la cumpărături și, cum nu poate căra plasele, și-a confecționat un asemenea dispozitiv. Nu are umbrelă. Și plouă de rupe. Mi-e milă de ea. Deschid geamul. Îi fac semn să se oprească. Îi spun că o duc acasă. Mă refuză. Spune că stă aproape. În spatele meu deja se aud claxoane. E verde. Grăbită mai e lumea asta. Prea grăbită să observe pe cel de lângă. Prea grăbită să privească altceva decât ecranul bordului și al telefonului. Prea grăbită pentru compasiune, pentru empatie, pentru ajutor. Se miră toți apoi, când ajung ei cei de lângă, de ce oare nu-i bagă nimeni în seamă.
Drum plin de gropi. Plin de apă. Plin de praf vara. Drum etern reparat. Drum mizerabil. Nu mă pot mișca brusc. Pun frână urlând. Schimb vitezele, încercând să nu fac mișcări bruște. Am un stil de condus de domnișoară proaspăt posesoare de carnet. Abia aștept să ajung la cabinet, să beau un ceai și să mai iau ceva hapuri.
Primul pacient. Un copilaș de 3 luni. Face febră, tușește, varsă, e agitat. Îl consult atent. Îl cântăresc. Îl măsor. De obicei iau în brațe copiii și-i pun pe cântar. Azi nu pot. Mă enervează de mor asta. Dau tratament.
O bunică. O știu. E hipertensivă. Se așază pe canapea. Eu mă ridic cu greu de pe scaun. Mă vede.
– Dar ce ați pățit, domn doctor?
– Nimic, bunică. Mă cam doare spatele.
– Păi, stați jos, nu faceți efort.
– Și cum să consult, bunică? De pe scaun?
– Am fost eu odată la oraș, la policlinică. Și era acolo un doctor care nu s-a ridicat de pe scaun. A stat doar de vorbă cu mine. Nu m-a consultat. Am zis că își dădea seama numai din vorbe ce am. Pe urmă am aflat de la alții că nu se ridica decât pentru cazuri grave. Spunea lumea că, dacă venea lângă tine și te consulta, în mod sigur ai cancer. Am fost bucuroasă că nu a pus mâna pe mine. Știu că și matale sunteți specialist. Nu trebuie să vă ridicați.
Rămân blocat. Așa consultă unii? Și mai poartă halat alb? Halat cu buzunare largi, nu? S-au făcut doctori prin corespondență.
– Bunică, hai să vedem ce te supără.
Consult, așa anchilozat cum sunt. Dau tratament. Bunica nu pleacă. Se uită la mine. E jenată.
– Ai mai vrut ceva, mamă?
– Nu vă supărați, domnu doctor. Spun și eu. Dar nu vă supărați. Am patru clase. Nu știu carte. Am o vecină care pune ventuze. Mie mi-a luat durerea de spate cu mâna. Și de câțiva ani nu mai am nimic. O să vorbesc cu ea să vină la dispensar.
Mă privește bunica asta așa de intens, așteptând parcă să o cert. Pune apoi ochii în pământ și se înroșește. Tac.
– Lasă, măi mamă, că îmi trece. Nu m-am supărat. Cum să te cert eu pe matale? Ai părul alb.
Pleacă bunica. Intră un bărbat la vreo 40 de ani.
– Domn doctor, puteți veni până acasă la mama?
– Ce-a pățit?
– A ieșit din spital. A făcut paralizie. Acum două zile am externat-o. Și de acolo ne-au spus să mergem la medicul de familie.
– Bine. Vin când termin aici. E ceva grav? Are tratament?
– Nu e nimic grav. Are niște pastile, dar nu știu cum să i le dau.
– Lasă că vin și văd.
Cum nu e urgență, îi spun să meargă acasă și să mă aștepte. Încet, încet termin toți pacienții. Piciorul drept îmi e amorțit. Durerea în schimb parcă m-a mai lăsat. Mă urc în mașină și conduc prin noroi. Urc câteva dealuri. Drumul e alunecos. Încerc să nu bag sicriul ăsta pe roți în șanțuri. Ajung. Deschid poarta. În curte erau câteva rațe. Un câine slab, legat cu un lanț gros, lătra de-i săreau ochii din orbite. Numele lui: Vader. Așa scria pe cușcă. Cred că vreun nepot poznaș, care a văzut Războiul stelelor, i-a pus numele ăsta. De rău ce e câinele. Intru în casă. Bunica era întinsă pe pat. Accident vascular. Vorbește cu dificultate. Consult. Are tensiunea spre limita de alarmă în asemenea cazuri. Dau tratament. O asigur că voi face tot posibilul să o îngrijesc cât mai bine. Plec.
Ajung la cabinet. Holurile sunt pustii. Intru în sala de tratamente. Acolo, așteptând cuminți pe canapeaua de consultații, stăteau două bătrâne. Una din ele e bunica de dimineață. Cealaltă are o plasa cu niște borcănașe.
– Ce-i cu voi bunicilor?
– Știți, domn doctor, am venit cu vecina cu ventuzele. Da’ nu ne certați.
Mă uit la ele și nu mai pot spune nimic.
– Durează mult?, întreb dându-mi jos cămașa.