Vasile Pânzariu, o antologie de autor

Un cititor tentat să răsfoiască antologia de autor „Coșmar în noaptea veacului”, cea mai recentă carte semnată de poetul septuagenar Vasile Pânzariu (apărută chiar în primele zile ale lunii decembrie), ar putea să creadă că se află în fața unui volum realizat în…familie. Numelui autorului i se alătură, cu o ortografie puțin schimbată, aproape nesesizabilă, alți doi Pânzari, Mihai Pînzaru – Pim, ca autor de grafică de carte (alături de humoreanul Radu Bercea) și Alexandru Pînzar, tînărul tehnoredactor al Grupului editorial „Crai Nou – Mușatinii – Bucovina viitoare”, unde a fost tipărit volumul. Nici o legătură de rudenie între Pânzarii cu pricina, ci doar una de armonică și benefică conlucrare la alcătuirea unui volum de sinteză poetică, pe care prof. Octavian Nestor, cel care-a așternut cuvîntul introductiv, îl apreciază ca fiind „rodul unei conștiințe dramatice”. „Cu Vasile Pânzariu – scrie el – avem cazul rarisim al unui eu resorbit aproape în totalitate în sinele etic. Dimensiunea actului moral de aici începe să se măsoare. Omul acesta nu scrie pentru ca cineva să-i așeze cartea în raftul librăriilor din centru, pentru a-și vedea numele în cronica rutinată a vreunui critic cu ștaif, ori pentru a fi periat în cercul îngust de confrați cu morgă ironică. El scrie pentru a da socoteală de toți și de toate și, cu siguranță, în același gînd cu cronicarul ”. Într-adevăr, cartea lui Vasile Pânzariu nici nu a apărut pe vreun raft de librărie, puținele exemplare pe care le-a editat le-a dăruit celor care îi sînt aproape și cărora le poartă dragoste și respect. De aceea mă consider un privilegiat pentru că am primit acest volum din mîna poetului „cuvîntului tras pe roată” și reîntăresc ideea pe care am formulat-o la sfîrșit de noiembrie, la lansare cărții „Pe drumul pavat cu ghimpi” a octogenarului Filaret N. Toma, cînd văzîndu-i alături am spus că sînt „doi învingători prin supraviețuire”. Vasile Pânzariu, care și-a petrecut anii tinereții între pereții mucezi ai temnițelor comuniste sau în hăul întunecat al galeriilor minelor de plumb din sinistrul triunghi concentraționar maramureșean Baia Sprie – Cavnic – Valea Nistrului, nu și-a abandonat speranța, năzuința spre lumină, și nu s-a lăsat înghițit de mlaștina nepăsării. Neîngenunchiat, cu buzele mușcate pînă la sînge, Vasile Pânzariu, care a străbătut infernul concentraționar „inițiindu-se întru trăiri”, și-a păstrat în suflet fărîmitura de lumină pe care a transformat-o, la vîrsta înțelepciunii, în poezie. De-aceea am convingerea că „Dorința eternă” din versurile sale va găsi împlinire: „Cînd fi-va Doamne! Să-mi întorc suflarea / în catedrala veșniciei Tale, / de-o merită, dă-i binecuvîntarea, / să aibă loc în simfonii astrale”.