Cel mai tulburător zicălaș al Bucovinei, cum era numit rapsodul, odinioară, când cântecul popular avea o morală, o zicală, bilcanul Vasile Mucea a pășit, pe neașteptate, în sfințenie, ostenit, poate, și de lungul șir de cântări, cu care a trebuit să aline și să înveselească sufletul românesc și în lunga perioadă a sărbătorilor de iarnă.
Om cu suflet lujer de floare și cu minte plină de cumințenie (spre sfârșitul perioadei interbelice, a făcut studii liceale la Liceul „Hurmuzachi” din Rădăuți), cel care a cântat, înaintea lui Grigore Leșe, „Cântă cucu-n Bucovina” (creație cultă de la 1904, anul comemorării lui Ștefan cel Mare, scrisă de compozitorul bucovinean Constantin Mandicevschi, dar însușită de popor), cântec descoperit de el în memoria obștească de dincolo de gardul de sârmă ghimpată, care taie și satul Bilca în două, Vasile Mucea, sufletul românesc veșnic proaspăt și luminos, dedicat „legănuțului natal”, era și un mare viorist (trăia o poveste de dragoste cu vioara), dar și un inegalabil rostitor de simțire românească, vocea lui calmă, susurată, mângâietoare neavând nevoie de bizarerii interpretative pentru a transmite cosmică nostalgie, cu intonații de sacerdot ancestral.
De o vreme, încoace, câteva cântece vechi („Bătrâneasca”, „Țărăneasca”, „Huțulca” etc.) au căpătat identitatea lui Vasile Mucea, zicălașul înnăscut, ursit întru zicere înțeleaptă, purtând acele cântece dintr-un hotar într-altul al Europei, din Franța, în Austria, din Italia, în Anglia, și așa mai departe, dintr-o zare a nostalgiei după ancestral, în cealaltă zare europeană.
Când a ostenit de atâta trudnică rostire de simțire românească, Vasile Mucea a pășit în sfințenie. Sfântă, ca și viața, să-i fie și odihna veșnică! (I.D.).
