Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur

Sfinții aceștia cu chipul trupului lor erau astfel: dumnezeiescul Ioan „Gură de Aur” (Hrisostom) era de statură scund, cu capul mare, cu trupul drept și subțire, cu nasul plecat, alb la față și cam palid, având pleoapele ochilor adâncite și luminile lor mari. Apoi, i se arăta multă veselie în față, cu fruntea lată și mare, cu urechile cam plecate, cu barba mică și rară, cu părul galben, amestecat cu cărunt, iar fălcile lui erau adâncite înăuntru, de multă postire și nevoință.
Apoi, este de nevoie a zice despre dânsul, că a întrecut pe toți înțelepții elinilor cu cuvintele și mai ales cu iscusința, înlesnirea și frumusețea vorbirii; și atât de bine a tâlcuit dumnezeiasca Scriptură și a săvârșit evangheliceasca propovăduire, încât dacă n-ar fi fost sfântul acesta, îndrăznesc a zice că ar fi fost de trebuință să mai vină încă o dată pe pământ Stăpânul Hristos. Iar spre fapte bune atât de mult s-a suit, încât pe toți i-a întrecut, fiind izvor al milosteniei și al dragostei, râvnitor de obște cu iubirea de frați și cu învățătura lui; și a trăit 63 de ani, păscând Biserica lui Hristos șase ani. Apoi s-a săvârșit în Comane, surghiunit de Eudoxia, împărăteasa, și de episcopii cei pizmăreți.
Sfântul Vasile cel Mare era la statura corpului foarte înalt, uscățiv și slăbănog la față, negricios și palid, cu sprâncenele lungi, încovoiate și ridicate în sus, asemănându-se omului îngrijit, având nasul plecat, cu fața cam zbârcită, adâncit la pleoapele ochilor, păros la trup, barba căruntă pe jumătate și destul de lungă. Acesta a întrecut mult în cuvinte, nu numai pe cei din vremea lui, ci și pe cei vechi; pentru că s-a ostenit la învățătură foarte mult, și deprinzând toate învățăturile științei, din fiecare a câștigat biruință. Asemenea încă s-a iscusit și în filosofia cea practică și prin aceasta a sporit spre privirea celor înalte. S-a suit la scaunul arhiepiscopal al mitropoliei Cezareei Capadociei, când era de 37 de ani, ocârmuind Biserica opt ani; apoi, s-a dus către Domnul, fiind în scaunul arhiepiscopatului său.
Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu sau Teologul, era la statura corpului său potrivit, puțin cam palid, nasul lătăreț, sprâncenele potrivite, căutătura veselă și blândă, la ochiul cel drept avea un semn de la o lovitură, barba nu-i era lungă, dar deasă și potrivită și pe margini se arăta cam afumată. Pleșuv de ajuns, cu părul alb. Marele Grigorie întrecând cu strălucirea vieții pe cei ce au sporit în fapte, la atâta înălțime a cuvântării de Dumnezeu s-a suit, încât toți se biruiau de înțelepciunea lui, atât în cuvinte cât și în dogme; pentru aceasta a câștigat numirea de „Cuvântătorul de Dumnezeu”. El a ocârmuit Biserica Constantinopolului 12 ani și a trăit 80. Când s-a făcut patriarh, a aflat în cetate numai o biserică a dreptcredincioșilor și când a lăsat scaunul, a lăsat numai una eretică. Și mergând la Arianz, moșia sa, unde, cugetând pururea la Dumnezeu și făcându-se cu totul strălucită oglindă a Lui, s-a sfârșit cu pace.
Dar de vreme ce de trei ori fericiții aceștia, atât de mult s-au ostenit pentru mântuirea noastră, se cuvine și noi să prăznuim pomenirea lor și să le mulțumim pe cât putem. Căci ei de nimic altceva n-au purtat grijă, nici altceva au cugetat, decât numai un scop au avut, ca să întărească bună credință; apoi o nevoință au avut spre a lucra fapta bună, îngrijind și sîrguindu-se fără pregetare, cu lucrul și cu gândul, pentru mântuirea sufletelor. Pentru care atât de rău au pătimit propovăduind credința cea adevărată în toată lumea, iar nouă tuturor de obște ne-au făcut bine. De aceea și noi suntem datori să cinstim pe făcătorii noștri de bine, și să le mulțumim după putere, fiindcă după datorie nu putem.
(www.doxologia.ro)