Vânătorești…și nu numai. (7) Barbarie cinegetică

Motto. ”Iepuri. Soțul vine cu tolba goală de la vânătoare, iar soția îl întreabă: – Câți iepuri ai împușcat azi? – Niciunul… dar dacă ai fi văzut ce spaimă am băgat între ei…”
Arthur 3.Prof. dr. Ovidiu Ionescu: ” Ursul brun și-a schimbat comportamentul în ultimii ani. Dacă nu se mai vânează, ursului nu îi mai este frică de om, a venit acum în culturile agricole, în livezi, la stupine. Decât să te duci în pădure să cauți de mâncare, nu e mai bine în lanul de porumb? Decât să alergi după o căprioară, nu prinzi mai repede o oaie sau un porc? Și atunci e normal, ursul este oportunist și dacă nu îi mai este frică de om, se duce unde este hrana mai multă. Noroc că se mai omoară masculii între ei. Pentru că e densitatea foarte mare, masculii omoară un număr foarte mare de pui, pentru că altfel aveam o explozie fantastică! În momentul de față, ursoaicele cu pui trebuie să se ferească de masculi și coboară spre localități, spre culturile agricole, acolo unde masculii mari nu prea vin. În localități dau de hrană, având hrană mai multă, fac mai mulți pui. Avem din ce în ce mai multe cazuri cu 3, 4 și chiar cu 5 pui, nu cu 2 cum era normal. Dacă stă în pădure, face doi pui, dacă stă în lanul de porumb, face patru pui. Pentru că are mâncare mult mai ușor, iar consumul de energie este mult mai mic și atunci starea de întreținere în toamnă este foarte bună. Ursoaica, așa cum are capacitatea să resoarbă embrionii dacă nu are suficientă grăsime pentru hibernare sau să-i crească, așa are și capacitatea să crească și un număr mai mare de pui, atunci când are grăsime pe ea. Vânătoarea controlată – repet – este singura soluție! Dacă nu, oamenii își fac dreptate singuri.” (ziare.com).
Ciutărie.”Găteau părinții noștri și bunii lor, fără să aleagă, numai după fireasca lor înțelepciune, pentru aceeași foame, și vânat cu pene și vânat cu păr, că aveau de unde” . Același zugrav al moravurilor culinare de altădată (Ernest Gheorghiu – n.a.) amintește de apetitul grozav al înaintașilor pentru iepuri cu măsline, prepelițe fripte, potârnichi cu linte fiartă în bulion de coarne, sitari înăbușiți sau gâște sălbatice prăjite în unt. Din cămările „obrazelor simandicoase” nu lipsea însă nici vânatul nobil, de soi. În București, în spatele palatului de la Curtea-Veche, se întindea odinioară „Ciutăria domnească”, cuprinzând în ocolul ei căprioarele pe care Vodă se ostenea să și le vrea pe masă în chip de bucate, dacă n-avea răgaz să se ducă «în primblare să vâneze departe, în pădurile Jiului», ca să prinză cerbi și alte vânaturi mai mari – după cum ne spunea Constantin Căpitanul Filipescu în «Istoriile» sale, avându-și acolo domnia «braniște, adică loc oprit»”. (Octavian Stoica, ”De-ale gurii din bătrâni”, Ed. Sport-Turism, 1978).
Barbarie.„Până la locurile unde se organizau vânătorile, Ceaușescu ajungea cu elicopterul și vâna singur. Astfel, în anul 1969 toamna, între orele 9 și 13, în regiunea Bistrița, pe fondul de vânătoare Budac, «titanul» Carpaților a împușcat, neținând cont de nici o etică vânătorească, exact 31 de urși, la o singură goană în care a fost prinsă o concentrație masivă de urși atrași de fructificația deosebit de bogată în acel an în jir și ghindă. Dorința lui era nu numai să doboare recordul mondial, dar și să fie recunoscut pe mapamond ca cel mai mare vânător de urși al tuturor timpurilor. (…) Apoi este de necontestat că în 24 de ani cât a domnit, acest «vampir al Carpaților» a împușcat peste 2000 de urși”. Barbaria execuției caprelor negre întrece orice închipuire: animalele, „gonite de zgomotul infernal al elicopterelor ce zburau la mică altitudine, se strecurau prin trecători prinzând muchea Muntelui Râiosu și defilau în fața vilei din căldarea Piscul Negru, unde erau primite cu foc continuu, fiind masacrate fără discernământ zeci și zeci de exemplare, în câteva ore”. Asemenea carnaje s-au săvârșit nu arareori în rândul caprelor negre, deși, „spre disperarea ucigașului, nici una nu purta coarne medalie de aur” , după cum nici cele împușcate din telecabina de la Bușteni.” (Aristide Stravos, ”Vânători și… caractere”, Ed. Scripta, 1994).
Vânătoreasă. Un vânător cedează cicălelilor nevestei și o duce la vânătoare. Acolo, îi explică cum se ține pușca, cum se țintește, cum se apasă pe trăgaci. Îi mai spune, de asemenea, că atunci când a împușcat un animal să se grăbească la el, ca nu cumva un alt vânător să-și însușească trofeul. După puțin timp aude dinspre nevastă-sa o împușcătură și vociferări. Pornește într-acolo și o vede pe nevastă-sa certându-se zdravăn cu un alt vânător asupra unui leș de animal. Apropiindu-se, îl aude pe vânător strigând: – Bine duduie, bine, e în ordine, ne-am înțeles, cerbul e al dumitale. Dar lasă-mă cel puțin să scot șaua de pe el…
Apăi!?Într-o regiune unde lupii făceau mari pagube în rândul oilor, se organizează o întâlnire între ciobani, vânători și…ecologiști. Primii solicită reducerea drastică și urgentă a efectivelor de lupi. Vânătorii, bucuroși își oferă serviciile. Ecologiștii, în schimb, o țin pe a lor: lupii masculi trebuie capturați (?) și sterilizați, astfel încât populația să se reducă treptat și fără violență. Moment în care un baci bătrân se ridică în picioare și – după ce dă cu cușma de podele – zice: – Apăi, domnilor, lupii ăștia ne mănâncă oile, nu le regulează!
Vrăbii.(Ori, altfel spus, o lecție de a-ți vedea, realist, de lungul nasului…al ciocului, enfin). Zice-se că trei vrăbioi erau așezați pe-o margine de iesle, în grajd, urmărind un cal care mânca ovăz. Primul vrăbioi zice: – Azi am intrat, pe furiș, la Operă…și m-am delectat cu minunata muzică a lui Mozart! Al doilea nu se lasă mai prejos: – Eu am văzut azi, baletul ”Lacul lebedelor”. Ce perfecțiune! Al treilea vrăbioi: – Domnilor, atenție la cal! Totuși… până una-alta, să nu ratăm dejunul!