Să-L rugăm pe Domnul cât mai avem timp; să facem binele, astfel încât și de viitoarea gheenă nemuritoare să ne izbăvim și de cereasca Împărăție să ne învrednicim“ (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt despre pocăință).
Oricare dintre noi, în fiecare zi, are de înfruntat teribila problemă a timpului; constatăm astfel că ba trece prea repede și nu avem vreme să facem ceea ce ne propunem, ba atunci când ar trebui să așteptăm un pic ne pierdem fără excepție răbdarea în fața întârzierii. Așadar, nici scurgerea rapidă nu ne mulțumește, nici zăbava nu ne liniștește, ci dimpotrivă suntem trași din ambele părți, ca într-un vertij, spre așa-numitul stres cotidian. Și iată cum timpul, care pentru unii se măsoară nu în ceasuri, ci în bani, devine, prin însuși definitoriul său caracter trecător, un vrăjmaș de temut și mai cu seamă de neînțeles pentru omul contemporan. Totuși, Biserica are un anume fel de a privi și de a valoriza timpul care, după cum se știe, este una dintre dimensiunile lumii fenomenale, gândită însă, prin însuși actul creației, într-un raport cu veșnicia și implicit cu Ziditorul universului. Așadar, abordarea eclesială se raportează înainte de toate la vrednicia aparte a timpului, văzută în Creștinism ca timp al mântuirii, iar din această perspectivă el ar trebui să fie pus în valoare pe deplin, în fiecare moment începând de acum. Aceasta, întrucât, așa cum oricine poate observa, timpul este ireversibil și finit. Vădit este că timpul vieții e scurt, nu trebuie să ne batem foarte mult capul cu cercetarea și cu filosofarea asupra sa, întrucât Apostolul Pavel ne spune foarte limpede „că vremea s-a scurtat de acum“ (1 Corinteni 7, 9).
Prin urmare, pierderea fără rost a timpului este o mare pagubă și un mare păcat, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, care nu se sfiește să-i apostrofeze pe cei ce-l irosesc, sensibilizându-ne prin zugrăvirea unui crâmpei de viață pe cât de simplu, pe atât de convingător, prin faptul că reușește să oglindească în câteva cuvinte întreaga viață a omului:
„Așa cum pățesc slugile cele leneșe care, ducându-se în piață să târguiască, lasă însă la o parte scopul pentru care au fost trimise de stăpânul lor, alipindu-se de cei ce stau degeaba acolo și pierzându-și timpul fără rost, tot așa pățim și noi dacă ne depărtăm de poruncile lui Dumnezeu. Căci și noi am stat, ca și acelea, admirând bogăția, frumusețea trupului și alte lucruri care nu ne sunt folositoare cu nimic, după cum și slugile, în loc să-și vadă de treaba lor, stau și privesc la ghidușiile unora dintre cerșetori, iar mai apoi, venind acasă târziu, primesc lovituri de la stăpânii lor. Multe încă uită să se mai întoarcă acasă, luând calea celorlalți care se poartă într-un mod la fel de necuviincios“ (Omilia 3 la Romani).
De asemenea, în viața omului timpul este legat indisolubil de moarte; fiind prin fire finit, încă din primele momente ale existenței, nisipul scurs din clepsidră arată deodată cu creșterea omului și apropierea inevitabilă de moarte, în calitate de ultimă stație a existenței noastre terestre. Dar, deși timpul acestei vieți este finit și limitat, el are un caracter unic, și tocmai într-aceasta constă neprețuita sa valoare; ceea ce se poate dobândi în răstimpul vieții nu poate fi dobândit retroactiv și nici după scurgerea lui, dincolo:
„După moarte nu mai există timp de pocăință și în iad sufletul care s-a omorât prin păcate nu mai poate reveni la viața cea după Dumnezeu“ (Despre Preoție).
În concluzie, îndemnul esențial al Sfântului Ioan Hrisostom, ca și al tuturor Părinților Bisericii de altfel, este acela de a fi totdeauna cu luare aminte; viața este presărată cu multe necunoscute, piedici, boli, războaie etc., care pot scurta timpul mântuirii și este posibil să treacă mult timp și să nu izbutim în nici un fel mântuirea, de aceea cât avem vreme să ne întoarcem la Dumnezeu și să nu căutăm în acest timp ceea ce nu-i este propriu, adică odihnă și desfătare. De asemenea, timpul terestru nu a fost conceput să posede o anume valoare în sine, ci să se afle totdeauna în relație cu veșnicia, care este de fapt sensul final al timpului și al tuturor faptelor de sub timp:
„Acesta este timp de pocăință, în vreme ce acela al judecății; acesta este timpul nevoințelor, în vreme ce acela al cununilor; acesta este timpul ostenelii, în vreme ce acela al odihnei, acesta este timpul sudorilor, în vreme ce acela al răsplăților… Așadar, să-L rugăm pe Domnul cât mai avem timp; să facem binele, astfel încât și de viitoarea gheenă nemuritoare să ne izbăvim și de cereasca Împărăție să ne învrednicim“ (Cuvânt despre pocăință). (Nicușor DECIU, Ziarul Lumina)