Sufletul nu e chimie, nu e materie, ci este scânteie divina. Partea cea mai aleasă și mai frumoasă din noi e sufletul. Sufletul are de la Dumnezeu știință, creierul și forța îmbierii trupurilor. Prin puterea Duhului Sfânt, sufletul își reconstruiește trupul. În Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos, învățătura despre originea, valoarea, noblețea și forța sufletului, precum și grija despre mântuirea lui este întâlnită la tot pasul.
Într-un loc se spune că sufletul e mai important decât trupul, e mai mult decât haina sau hrana și e mai de preț decât toată lumea. Despre însemnătatea lui ne vorbește pilda cu oaia cea rătăcită, cu drahma cea pierdută, pilda fiului risipitor, a bogatului nemilostiv, precum și altele. Pocăința păcătoșilor e prilej de sărbătoare în cer, după cum prin pierderea unui suflet tot cerul se întristează. De ce e așa răsunet mare și pentru ce a trebuit să-și verse sângele chiar Fiul lui Dumnezeu pentru răscumpărarea noastră? Pentru că sufletul nu este un lucru ieftin sau un obiect de glumă, ci este un dar ceresc, un bun dumnezeiesc, care atârna în cumpănă mai mult decât valoarea lumii materiale.
Sufletul în lume are „o misiune”
Viata sufletului în această lume este „o misiune”, nu este nici prilej de petrecere, nici de plăcere, nici de îmbogățire, nici de lenevire, mâncare sau băutură, ci este misiune ce depășește marginile timpului. Alergătorii cu ștafeta au menirea să ducă obiectul primit până la un punct anumit, cu tot efortul depus. De aici, alt alergător preia ștafeta și astfel aceasta ajunge la destinație. Misiunea a depășit pe om, omul a stat în slujba ei și prin contribuția lui ea s-a împlinit.
Așa e viața sufletului, misiunea ce depășește curgerea timpului pământesc. Nu ne putem sustrage de a ne-o împlini fără să facem în viață și câte un act de răzvrătire, ca și fiul risipitor, care n-a primit misiunea vieții adevărate și astfel a ajuns nefericit, singur, în zdrențe, nemâncat și înșelat. De aceea Mântuitorul îl numește nebun, adică anormal pe bogatul ce petrece, pe omul care îngrijește numai de trup și uită datoriile ce le are față de suflet, de mântuirea lui și fericirea veșnică.
Nepăsarea față de suflet
Cei mai mulți se alarmează, strigă, aleargă, caută când pierd câte ceva, dar la pierderea sufletului asistă nepăsători, glumesc și râd. Vai lor, ce nepăsare, ce nesimțire! Biserica, prin toate slujbele, harurile și învățăturile sfinte, are în vedere acest mare scop, mântuirea sufletului și moștenirea Împărăției lui Dumnezeu. Nu e un lucru neînsemnat să câștigi sau să pierzi sufletul și Împărăția lui Dumnezeu. Trăirea după poftele păcătoase ale trupului este trăire anormală, este pierdere. Trăirea după dorințele curate ale sufletului este câștig, iar viața devine fericită și pe pământ și în cer.
O atenție specială ne atrage Mântuitorul, când spune că cine vrea să-și mântuiască sufletul îl va pierde și cine-l va pierde pentru El și Evanghelie îl va mântui. Adică, cine se închide în egoism pentru a-și ferici viața personală își pierde sufletul; iar cine își jertfește sufletul pentru Hristos și Evanghelie ca un misionar, acela își asigură mântuirea. Sfânta Biserică, prin lucrarea ei de mamă, dă mereu strigăte de alarmă și ne cheamă la pocăință, combate egoismul și susține totdeauna interesul față de lucrul cel mai de preț și nemuritor care este sufletul.
Milă față de suflet
Sfântul Apostol Petru ne cheamă să trăim pe pământ ca niște străini și călători, căci așa suntem. Să nu uităm că soarta sufletului pe pământ este soarta porumbelului sau a corbului care au fost sloboziți din corabia lui Noe. Corbul negru nu s-a mai întors în corabie, ci a rămas rătăcitor prin lumea hoiturilor din care s-a hrănit. Porumbelul însă s-a întors curat și nevinovat, cu ramura de măslin în cioc, în corabia stăpânului său.
Soarta corbului sau a porumbelului o creăm noi sufletului nostru liber și nemuritor, după cum îngrijim de mântuirea lui, după cum acceptăm sau refuzăm misiunea, șoaptele chemării sau ale destinației sufletului. Să avem milă de sufletul nostru, să îngrijim de haina împărătească a sufletului nostru, ca să nu ne apuce moarte cu ea pătată sau ruptă, și astfel să nu putem intra la nunta Fiului de Împărat în Biserica Lui cea cerească. Întoarce-te, suflete la odihna ta, în cetatea păcii, în raiul fericirii veșnice, după care alergăm, luptăm și suspinăm!
Rugăciune
Iisuse, Împăratul și Dumnezeu nostru, fă ca slăvita Ta Înălțare să producă în fiecare din noi roade de sfințenie, o credință mai mare, o iubire mai aprinsă, o îngrijire mai deosebită pentru sufletul nostru. Fă să cunoaștem și să înțelegem cât de mare este valoarea sufletului nostru și să nu-l vindem pe orice lucru de nimic. Aprinde în noi o dorință mai mare pentru cer și un dispreț pentru lucrurile acestea pământești. Ajută-ne Dumnezeule cu Harul Tău, ca să Te putem slăvi și mărturisi prin viață și fapte bune până la sfârșitul misiunii noastre.
(Ierodiacon Visarion, sursa: http://www.romania.co )