Sentimentele de milă nu prea au ce căuta în sport, întrucât așa este însăși esența sportului: nemiloasă. Nu există decât un învingător, toți ceilalți fiind, se înțelege de la sine, învinși. Nu poate să-ți fie milă, să zicem, la Maratonul din Londra, la care participă vreo 30.000 de alergători, de cei 29.999 de învinși. Totuși, în situații speciale, câte unul, doi dintre învinși te impresionează prin ceva și te încearcă niscai regrete, mai ales dacă tu, ca spectator, suporter, fan etc. țineai cu el.
Nu toți învinșii sunt însă din aceeași familie: unii pierd cu demnitate și merită chiar elogii (uneori în egală măsură cu învingătorul), în timp ce alții intră în categoria „loseri” (de la verbul englezesc „to lose” = a pierde), cuvânt care are un sens preponderent peiorativ. Loser-ul este o panaramă, un ratat de fapt, de care nici nu știi ce-ți este mai mult: milă sau silă? Și nu știi nici ce-ar trebui să faci: să râzi ca prostul de toate prostiile lui, sau să plângi în hohote? Ei bine, asemenea sentimente ambigui m-au încercat (a câta oară în ultimii ani!?) la meciul dintre Benfica și Oțelul. De fapt, nici n-a fost un meci, adică o bătălie, o luptă, fiindcă după ce că Oțelul n-a jucat nici o secundă fotbal, nici ăilalți nu s-au omorât cu firea, că n-aveau cu cine să-și pună mintea.
N-am văzut atâta neputință de multă vreme, cam de anul trecut, pe vremea asta, când tot ale noastre se făceau de râs pe unde le prindeau meciurile din cupele europene. Aaa, și de la toate meciurile Naționalei din ultimii șapte-opt ani! Am văzut niște băieți speriați, ca orice băiat de la țară ajuns pentru prima dată în viață la oraș, speriat de tren, de mașini, de reclame, de râu, de ram. Ăștia de la Galați păreau speriați și de minge, din moment ce nu o atingeau decât ca să le-o dea înapoi ălorlalți.
Dar chestia care te făcea să râzi în loc să te încerce compasiunea era aia cu măgărușul: fundașii Benficăi pasau de-a latul, stânga-dreapta și retur, iar un gălățean urmărea mingea, preț de trei-patru lățimi de teren, alergând ca boul fix cu 2 metri în urma ei. După ce-i cedau pulmonii, rămânea lat, iar după obiect o lua la picior alt tăntălău. Dorinele, tată, nici p-asta nu le-ai zis-o: că mingea, în orice condiții, aleargă mai repede ca loser-ul!
