„Eu sunt un oarecare , predau o materie care nu este tocmai la îndemâna oricărui tolomac și pot să văd acest lucru ușor la cei pe care-i am în bănci. Disciplina este materie de examen, dar vă asigur că mi-e greață de cât văd toate lichelele puturoase la școală, ca să-i mai pot suporta și acasă, în timpul care nu-mi ajunge pentru a mă debarasa de indolența și prostia lor. N-am ajuns profesor pentru că altceva mai bun nu puteam să fac, ci pentru că mi-am dorit acest lucru și am considerat că pot să-i ajut pe alții să înțeleagă lumea în care trăiesc”. Aceste cuvinte reprezintă prima parte a comentariului unui dascăl, comentariu postat pe site-ul nostru pe 2 martie a.c., la un articol legat despre profesori care obligă elevii să facă meditații. Comentariul, cu tot cu cuvintele „tolomac” sau „lichele puturoase”, este de un bun simț de modă veche. Bun simț de modă veche. Aici vroiam să ajung, la acest bun simț care a început să dispară din școala românească de vreo 10 ani încoace. Și din partea multor profesori, dar și din partea majorității elevilor. „Monitorul” a scris, în ultimele luni, despre mai mulți profesori care obligă copiii să facă meditații. Pe bani, bani frumoși. Țin minte că atunci când eram în liceu (asta era în secolul trecut) existau două tipuri de meditații. Una pe bani, pentru cei care aspirau la facultate (și ce concurență era la facultăți în secolul trecut!), făcută de profesor acasă, cu unul sau, maxim, doi elevi. Celălalt tip de meditații era făcut la școală, la grămadă, gratis, la inițiativa profesorului, pentru cei a căror țintă era împușcarea unui cinci. Era, însă, perioada bunului simț, când profesorii nu lăsau corigenți numai ca să-și aducă elevii la meditații cu arcanul și cu banul. Un amic mi-a povestit că a văzut, în cancelaria unui prestigios liceu sucevean, cum profesorii își împărțeau elevii pentru meditațiile particulare, ca pe cartofi, la modul: „eu mai am liber un loc, în ziua x, de la ora y. Care aveți să-mi dați un elev, să-mi completez schema?” Iar „schema” însemna băncile pe care le au unii profesori acasă, într-o cameră amenajată exact ca o sală de clasă. Mai au bun simț astfel de profesori? Firește că nu. Dar problema nu este la ei, la profesori. Ei sunt niște victime ale unui sistem în care învățământul este pus de guvernanți pe ultimul plan. Iar din acest sistem, fiecare profesor iese cu câtă decență poate. Dar, oricât de parșiv ar fi un profesor, oricât ar încerca să „lucreze” un elev, să-l depuncteze, să-l lase corigent, doar ca să-l aducă la meditații, nu ar avea nici o șansă dacă elevul ar învăța. Pentru că acum, ai și mijloace de a contesta un profesor care te persecută.
Pe vremea mea (vorbesc deja ca bunicii), mergeam la școală să învățăm, nu să ne etalăm țoalele, telefoanele mobile de sute de para sau chiar mașina luată de babacu cu banii jos. Pe vremea mea, când profesorul intra în clasă se făcea liniște și liniște era până când părăsea sala. Și tot pe vremea mea, când luai un 3, un 4 sau chiar un 5, sufereai, nu îi aruncai profesorului, în sictir, carnetul de note sau nici (Doamne ferește!) nu îl înjurai, șmecherește, spre amuzamentul clasei, în timp ce te întorceai, plin de tine, în bancă. Dar toate astea erau, așa cum spuneam, pe vremea mea, adică în secolul trecut. Atunci când exista acel bun simț, de modă veche. Dar nici pentru toate astea nu sunt vinovați elevii. Ce puțin nu în totalitate. Cu mici excepții, nefericite, fiecare se comportă în societate așa cum a învățat acasă. În acești ani de tranziție, multe capete seci au ajuns la concluzia că școala nu-ți ajută la nimic. O bișniță sănătoasă îți poate asigura un trai prosper, fără să-și tocești coatele și nervii în ani și ani de școală. Așa a fost și mai este, încă. Dar încă puțin, vă asigur. Vrem, nu vrem, în anii următori va conta și mai mult să ai școală. Iar șmecherașii de acum, ăștia care se trag de șireturi cu profesorii, vor fi, peste ani, niște „loseri”, adică exact cum își cataloghează ei colegii care învață, „tocilarii”.
