Urmările dragostei

1. Încă de pe pământ, dragostea își revarsă din belșug darurile sale binefăcătoare asupra celui ce s-a pătruns de duhul ei. Roadele ei sunt multe, binefăcătoare, atât pentru viața de aici, cât și pentru aceea ce va să fie. Dragostea este mama tuturor virtuților, prin ea se valorifică acestea și ea le dă un caracter divin; ea unește pe oameni în marea familie a lui Dumnezeu. Trăind într-o perfectă comuniune după modelul comuniunii treimice, iubind pe Dumnezeu și pe aproapele după porunca Mântuitorului Iisus Hristos, omul are posibilitatea de a ajunge la desăvârșire. Numai având pe Hristos întru noi vom ajunge la desăvârșirea de care ne încredințează Mântuitorul Hristos când zice: „Eu întru ei și Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârșiți întru unime și să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit pe ei” (Ioan 17, 23).
Părerea Sf. Ioan Gură de Aur este că cei ce cred în Hristos, vor fi desăvârșiți când vor fi uniți la un loc în legătura dragostei care este legătura desăvârșirii. Omul fiind dăruit cu chipul lui Dumnezeu, are posibilitatea și datoria să realizeze desăvârșirea. În aceasta constă rostul omului pe pământ și chemarea sa cea mai înaltă. Adam n-a fost creat perfect, ci cu înclinarea și libertatea de a ajunge la desăvârșire, zice Clement Alexandrinul. Mai precizează că, omul a primit la naștere chipul și după aceea, pe măsura ce câștigă desăvârșirea ia și asemănarea.
2. „În dragoste nu este frică, pentru că dragostea cea desăvârșită alungă frica, căci frica umblă cu pedeapsa. Iar cel ce se teme nu este deplin în dragoste”, zice Sf. Ioan Evanghelistul (I Ioan 4, 18).
O singura teama mai poate exista: aceea de a nu fi împlinit totdeauna voia lui Dumnezeu și de a fi cedat păcatului. Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan spunea în acest sens: „De ne arată vinovați inima noastră, Dumnezeu este mai mare decât inima noastră și toate le știe. Iubiților, de nu ne va arăta vinovați inima noastră avem îndrăzneală către Dumnezeu” (I Ioan 3, 20-21) sau „Așa s-a desăvârșit în noi dragostea, ca îndrăzneală să avem în ziua judecății” (I Ioan 4, 17). Ce înseamnă a avea îndrăzneală în ziua judecății? Înseamnă a aștepta fără teamă sosirea acelei zile! Cei ce iubesc cu adevărat pe Dumnezeu, nu mai au pentru ce să se teamă de judecata viitoare, pentru că dragostea creează întotdeauna, între ființele care se iubesc cu adevărat, relații de intimitate, îndrăzneală și încredere reciprocă (I Ioan 5, 14): „Acestea am grăit vouă, ca bucuria Mea întru voi să rămână și bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 5, 11). Mulțumirea și bucuria pe care dragostea poate s-o aducă în sufletele oamenilor este de nedescris. Oricine poate, dar nu oricine a încercat bucuria realizării unui act sincer de dragoste.
Concluzii.
1. Iubirea este o virtute dar și un dar divin. Originea ei este în Dumnezeu. Dumnezeu este animat de iubire în tot ceea ce săvârșește față de lume și în mod special față de om. Numai iubirea poate explica grija lui Dumnezeu față de om, atunci când acesta s-a îndepărtat de El și i s-a arătat vrăjmaș, până l-a readus la starea din care a căzut și, mai mult decât atât, până l-a așezat de-a dreapta măririi Sale.
2. Chemarea omului, ca unul care a fost creat „după chipul lui Dumnezeu”, este de a trăi și a fi animat de iubire. Exemplul și idealul vieții sale nu poate fi altul decât iubirea Fiului lui Dumnezeu față de om.
3. Iubirea este permanent actuală și nu va dispare niciodată, așa cum ne asigură Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 13, 8). De altfel acest lucru l-au înțeles primii creștini, care, animați de cuvântul Mântuitorului, erau, ca un singur om, aveau „un singur suflet” și o singură „inima” (Fapte 4, 32).
Acest lucru l-au înțeles Sfinții Părinți și scriitori bisericești din primele veacuri.
În legătură cu iubirea și urmările ei, sunt sugestive cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Dacă ar fi dragoste, n-ar mai fi nevoie de legi, nici de închisori, nici de pedepse și de nimic altceva de felul acesta. Dacă toți ar iubi și ar fi iubiți, s-ar îndepărta mizeriile și luptele și războaiele și răpirile și toate relele, nu i s-ar mai cunoaște nici urmele păcatului” (Despre dragoste și prietenie p. 25).
Îndemnurile Mântuitorului și ale Sfântului Ioan Evanghelistul sunt permanent valabile și astăzi. Dar iubirea noastră nu trebuie să se rezume la o simplă compasiune față de semenii noștri. Ea trebuie concretizată în fapte bune știind că o simplă compasiune, inclusiv „credința fără fapte este moartă” (Iacob 2, 26).
(www.crestinortodox.ro Ioan Carstoiu)