Urma maestrului

– Primul an al celui de-al treilea mileniu în care Ion Irimescu nu ne mai întâmpină, în capul scărilor, la templul său de la Fălticeni
Se-mplinesc patru luni de când maestrul Ion Irimescu, pe care vârsta și opera l-au susținut până-n ultima clipă pe soclul de Patriarh al artelor plastice românești, a trecut discret dincolo de cortina care desparte lumea materială și vizibilă de tărâmul tăcut al veșniciei. Deși cu câțiva ani în urmă, când înfrunta veacul, spunea că e prea frumoasă viața ca să se retragă, și-apoi, după biruință, mânuind bastonul ca pe-o floretă, îmi spunea încet, clipind poznaș, parcă pentru a nu clătina vreo înțelegere pe care-o făcuse-n taină cu Dumnezeu: “Vezi, se poate trăi și peste sută!”, a găsit de cuviință, după chibzuiala-i postseculară, că a venit și timpul să-și aștearnă loc de netulburată odihnă. Uitându-se pentru ultima oară peste lume din Dumbrava lui de sculpturi, “unde stătea față-n față cu Eminescu sprijinit de-o daltă ca de-un sceptru”, s-a gândit că-i mai bine să-și încheie socotelile lumești și având drept cheie pentru porțile veșniciei “Crucea Patriarhală”, pe care-a purtat-o la rever cu bună și dreaptă cuviință, a pătruns îmbiat de nemăsurata-i credință pe tărâmul neclintirii perpetue. A plecat dintre noi neînfricat și senin pentru că în înțelepciunea lui știa că lucrurile de care ne temem noi, muritorii, ni s-au întâmplat deja în viață. I-a plăcut “neastâmpărul spațiului” căruia i-a “dăruit unitate” și i-a “strecurat înțelesuri, “a știut – așa cum remarca un exeget – să modeleze lutul și să închipuie suferința și dragostea, maternitatea și eroticul, pasiunea credinței și resemnarea. A știut să privească în ochii lumii prin ochii oamenilor simpli sau ai celor dăruiți cu misie istorică sau artistică. A văzut cel mai adesea idei și le-a dat chip…”.
“Cioplitorul de veșnicii”
Toți oamenii care-au înfăptuit ceva în viață lasă o urmă a trecerii lor prin lume. Ca artist creator, Ion Irimescu a lăsat pentru spațiul în care-a fost zămislit, căruia i s-a simțit dator pentru că i-a blagoslovit zestrea genetică, un inestimabil tezaur. Donând Fălticeniului cea mai consistentă și mai reprezentativă parte a operei sale și ctitorind astfel o galerie-muzeu care găzduiește cea mai bogată colecție de autor, unică în România, Ion Irimescu a amprentat pentru veșnicie provincialul târg de pe Șomuz, incluzîndu-l astfel în circuitul cultural european. Mutându-se definitiv, așa cum remarca criticul de artă Valentin Ciucă, în “spațiul august al propriului său monument”, “cioplitorul de veșnicii”, care s-a înălțat la statura de Sfinx veghetor al propriei sale opere, a intrat în galeria nemuritorilor neamului. Dispariția sa pământeană nu-i poate șterge urma…cei care-au avut prilejul să-l vadă în mijlocul operei-muzeu nu vor putea disocia niciodată făptura lui de făptuirile sale. Așa cum scria Gheorghe A. N. Ciobanu, “creația maestrului Ion Irimescu închide în ea, asemenea unei constelații aparent imuabile, marele clocot al vieții, retras în adâncurile imperceptibile ale formelor și care izbucnește indirect, întruchipat într-o lume de semnificații”. “Și-a asumat la timp – după cum remarca Nazaria Buga cu câțiva ani înaintea momentului centenar – conștiința propriei valori, a propriei identități în artă, ceea ce a imprimat operei sale o atitudine morală desprinsă, cu atâta delicatețe, din elocvența tăcută a formei plastice”.
“Unul dintre ultimii stâlpi ai tradiției valorilor”
Dar Ion Irimescu a trăit într-un secol al valorilor și nu e sigur că secolul cu care a început mileniul III va mai fi la fel. Se pare mai degrabă că va fi un secol al derizoriului. La vremea în care Ion Irimescu studia la Paris, societatea occidentală nu era încă o societate de consum, iar tradiția valorilor nu era bulversată. “Ion Irimescu – îmi spunea sculptorul Mircea Dăneasă – a fost unul dintre ultimii stâlpi ai tradiției valorilor. Postmodernismul de astăzi nu mai are valorile nici măcar ca opțiune; cultura structurată pe axiologie este pe cale de dispariție. Confuziile favorizate de postmodernism se dezvoltă într-un ritm buruienos căruia clasice nu-i mai pot face față. În acest peisaj care favorizează confuziile, Ion Irimescu, care era simbolul cavalerului singuratic capabil să nu cedeze moral, crea sentimentul că eșafodajul artei bazate pe valori poate rezista încă. Doar simpla lui prezență în fruntea Uniunii Artiștilor Plastici dădea breslei artistice tonusul necesar într-o perioadă în care arta era de multe ori supusă unor comandamente politice. Odată cu dispariția lui chiar dacă comandamentul politic nu mai este persuasiv, breasla simte lipsa unui suport moral în statuarea principiilor valorice”.
“Concentrându-se cu toată ființa pe propria operă, Ion Irimescu nu s-a preocupat să se înconjoare de discipoli care să-i continue crezul artistic”
Viața lui Ion Irimescu a fost un exemplu de profesionalism. “A fost – așa cum spunea cineva – la locul lui și nu și-a marcat existența prin exces. Poate singurul exces a fost lucrul zilnic; a lucra era lege pentru el”. Sculptorul Mircea Spătaru, care a fost rector al Universității de Arte “Nicolae Grigorescu”, spunea că “Ion Irimescu era ca profesor o persoană extrem de delicată, elegant, care impunea cu blândețe”. “Intervențiile sale – sublinia el – erau marcate de bunătate și echilibru, încercând să ajungă la un dialog superior cu interlocutorii. Amintirile celor care l-au cunoscut ca profesor subliniază o profundă omenie și grijă pentru cariera profesională a celor care i-au fost elevi în delicata pedagogie a artei pe care o desfășura într-un sistem marcat de tare care nu au ținut de convingerea celor care încercau să fie onești și devotați artei românești”. Se simte însă lipsa unui urmaș. „Concentrându-se cu toată ființa pe propria operă – spune Mircea Dăneasă – Ion Irimescu nu s-a preocupat să se înconjoare de discipoli care să-i continue crezul artistic. Chiar el mărturisea că era un singuratic. Nu a fost însă singurul maestru care nu a lăsat continuatori direcți, care să se ridice până la nivelul lui; și Brâncuși s-a aflat în această situație”. În cazul lui Ion Irimescu ar fi putut fi invocat numele Ioanei Kassargian (care chiar dacă nu i-a fost studentă avea afinități stilistice cu maestrul, „avea – așa cum aprecia Constantin Prut în al său “Dicționar de artă modernă” – un instinct foarte sigur al formelor care-i puteau traduce sculptural temperamentul liric”) dacă nu și-ar fi întrerupt cariera artistică retrăgându-se cu mult înaintea Sfinxului de la Fălticeni dincolo de orizontul existențial.
“Nu este suficient să existe o operă de înalt nivel european dacă receptarea ei este stânjenită de condițiile nefavorabile ale contextului socio-cultural”
Ion Irimescu a fost un artist truditor avantajat și de o vitalitate biologică de excepție care i-a permis să lucreze și după vârsta de 90 de ani, lăsând în urma lui o operă care, atât din punct de vedere calitativ, cât și cantitativ, a sporit patrimoniul artistic românesc. “Faptul că această operă a fost dăruită Fălticeniului – subliniază Mircea Dăneasă – unde maestrul s-a refugiat în ultimii ani ai vieții, determină pe de o parte aureolarea spațiului în care-și are originile, iar pe de alta, responsabilitatea autorităților publice care au datoria să se îngrijească de păstrarea unei prețioase donații artistice. Este totodată un exemplu elocvent al faptului că nu este suficient să existe o operă de înalt nivel european dacă receptarea ei este stânjenită de condițiile nefavorabile ale contextului socio-cultural”. Cât trăia maestrul, aniversările sale constituiau momente prin care, în fiecare an, speranțele legate de reabilitarea imobilului care-i adăpostește opera se regenerau prin pelerinajul la care participau personalități culturale, miniștri și academicieni. Cum vor evolua lucrurile în continuare, ce va aduce acest prim an al celui de-al treilea mileniu în care maestrul nu ne mai întâmpină în capul scărilor la templul său de la Fălticeni, rămâne de văzut.