Urâte vremuri

Dacă tot am ajuns să ne ocupăm, la nivelul întregii prese, de cazurile de omucidere și de la noi și de la alții, de la Cioacă și până la Mailat, oare n-ar fi acum momentul potrivit pentru a face curățenie și în sport, de la faulturile care par mai degrabă tentative de omor și până la „vitaminile” care, administrate în neștire, devin la rândul lor arme letale? Mă înspăimântă în egală măsură imaginile cu fotbaliști horcăind și apoi dându-și ultima suflare pe gazon dar și cele în care, la o fază de joc absolut banală, vedem câte un atac monstruos, vecin cu crima, așa cum am văzut chiar alaltăieri la numitul Grigore, un fotbalist oarecare de la Rapid, care numai printr-o minune nu l-a lăsat și infirm și șomer pe Mara, „norocoasa” victimă. Am revăzut faza respectivă de foarte multe ori. Cu fiecare nouă reluare m-am convins că ăsta, Grigore, este grav bolnav psihic. N-a avut nici urmă de intenție de a lovi mingea. Nici pomeneală. S-a dus chitit să-i rupă lui Mara piciorul, eventual tibia, peroneul și femurul la un loc. Oare nu le-ar trebui, lui și altora ca el, periodic, câte un control psihiatric? Fiindcă, la urma urmei, terenul ăsta de fotbal nu ar trebui să fie tocmai un deversor al frustrărilor, psihozelor și cretinismului oricărui dobitoc, fie el Grigore sau M.M. Stoica. N-ar trebui, oare, introdus obligatoriu la orice echipă, să zicem de la Divizia B în sus, câte un psiholog cu normă întreagă? Care să-i educe efectiv pe acești nefericiți (dintre care mulți n-au avut parte de nici o zi de școală, iar despre „cei 7 ani de acasă” nici n-au auzit, casele lor fiind ori niște barăci, ori niște cutii de chibrituri pline cu câte paișpe frați la care, dacă împărțim cei 7 ani, ies doar câteva luni de căciulă) care n-au înțeles că ăla din fața lor, eventual mai talentat, eventual și cu un salariu mai mare, nu îi este dușman, ci coleg de muncă. Acum, nu mai târziu, este momentul să se interzică ferm, fără nici un fel de concesii, accesul pe stadioane a bandelor organizate numite „galerii” și care distrug totul în cale înainte și după meciuri, în timpul celor 90 de minute având de purtat războaie cu bandele adverse și, desigur, să arunce sticle și petarde pe gazon și mii de „mui” în timpane. Dacă vom înceta cu țigăneala asta, poate că într-o zi nici italienii nu-i vor mai spune lui Mutu „țigan de rahat”.